„Don’t look up”, watch Netflix 

Nici Crăciunul nu mai e ce-a fost. Sarmale înlocuite cu creveţi, ciorba acrită cu zeamă de varză cu minestrone şi cozonacul e cumpărat sub formă de panettone de la orice colţ de stradă cu Mega. Atât ne mai rămăseseră: subiectele de ceartă. Ba că ăia de i-ai votat tu sunt mai hoţi decât ăia pe care i-am votat eu, ba că „a furat, da’ a ş făcut”, ba că vaccinu’ te salvează de la moarte sau te omoară el însuşi. Acele mici scântei ca de artificii de pom de la care ia foc tot bradul cu tot cu casă. Anul acesta, Grinch-ul comercial a reuşit să ne fure până şi voluptatea de a ne certa pe teme de tradiţie. Gâlceavă mare, domnule, pe toţi pereţii, pe toate reţelele în toate bordeiele; „ A fi sau a nu fi bun” Don’t look up ăsta? Această întrebare a fost pe toate buzele murdare de salată de boeuf (cu pui).

            Filmul lansat strategic de Netflix la sfârşit de an, în plină vacanţă şi timp liber e pur şi simplu perfect din toate punctele de vedere. Acoperă tot, astfel încât să îşi atingă toate punctele din lista migălos creată de un algoritm deştept. Are şi virtuţi artistice – mai ales la montaj, imagine şi câteva pusee actoriceşti personale – are umor suficient cât să mai dea şi altora, inteligent e, mesaj transmis cât să priceapă şi Grivei. Desigur, degetul gros intră adânc în ochi, metafora e virată spre caricatură, iar agenda gâlgâie în fiecare scenă, doar că de ceastă dată e setată la pe psihologie inversă. Citatele culturale – mai originale sau mai kitsch – sunt şi ele la locul lor; pur şi simplu e un pachet complet.

            Film la all inclusive. Filmul potrivit pentru timpul potrivit. E superficial şi vorbeşte despre superficialitate, mizând succesul tocmai pe superficialitatea noastră. E paradoxal şi amuzant, dar mai ales eficient acest reţetar exrem de bine echilibrat. Iar aceste virtuţi se adresează fiecare câte unui grup ţintă; probabil tot algoritmii au dibuit ce cui anume îi captează atenţia. Măcar sunte dumiriţi deja că timpul nostru a devenit prinţesa neajutorată pentru care se bat în buzdugane şi paloşe feţii frumoşi cu balaurii. Şi căscăm gura din motive diferite la acelaşi produs, iar Netflix cel isteţ îşi bifează căsuţele; unii râdem, alţii ne cutremurăm şi ne punem pe gândit, alţii ridicăm snob sprânceana, alţii ne pictisim, alţii ne înfuriem de-a binelea – dar toţi, aproape toţi, comentăm ceva, dăm de la noi o inimioară la o postare, scriem un comentariu isteţ, o postare redundantă pe blog (sic).

            Această modalitate aproape simplistă de a ascunde în văzul tuturor elefantul din cameră e noua formă artistică nu doar la modă, ci şi eficientă. „Don’t look up” poate fi catalogat drept un kitsch enorm sau o capodoperă – depinde doar ce set de argumente foloseşti şi ce sacră de valori. Disiparea criteriilor în infinite nuanţe care dau dreptate tuturor întru o bunăvoinţă politicoasă şi exasperantă care calcă pe ouă, stricate dealtfel, pentru a nu sparge puroiul unor coşuri mult prea sensibile a relativizat orice opinie pertinentă. Iar operele de artă contemporane ajung să arate exact ca acest amalgam incert. Părţile valoroase artistic sunt acoperite de un strat de neseriozitate asumată care deraiază potenţialul în comercial din raţiuni atât economice, cât şi corecte politic. Nu poţi să mai pui puncte de pe „i” decât în glumă, bătându-ţi joc de tine însuşi în timp ce o faci şi biciuindu-te concomitent. Preşedinta Americii interpretată aparent gros de Meryl Streep e un desen animat jucat ca atare. Doctorii în astrofizică spun adevăruri susinute ştiinţific, dar sunt aşa de haioşi. Vrem să atragem atenţia asupra situaţiei actuale în care existenţa unui virus încă e pusă sub semnul întrebării, asupra coloşilor care vor să se îmbogăţească, încă, de pe urma pandemiei, dar îndulcim cu muuult zăhărel cât să lăsăm poteci spre interpretări care să nu supere prea tare mămicile şi tăticii care ne dictează ce să promovăm şi anul viitor.

            Desigur că Leonardo Di Caprio se ia foarte în serios şi are un monolog plauzibil, în nota over the top a întregului film, desigur că Jennifer Lawrence îşi păstrează naturaleţea şi talentul ei salvează parţial fantoşa care i s-a pus în braţe spre a o face credibilă, desigur că Mark Rylance e cel mai performant din toată distribuţia de vedete tocmai pentru că rolul îi dă posibilitatea de a rămâne simplu, accentuând cu măsură o singură trăsătură dominantă a lui Peter Isherwell cel malefic şi seni-n/l. Ritmul e construit cu cronometrul într-o mână şi graficul curbei gaussiene în cealaltă şi metronomul pe masă. Punch line-urile sunt inserate la fix şi livrate exemplar. Dialogurile au chichiţe care te fac să pufneşti pur şi simplu – fie în râs, fie de disperarea acestei superficialităţi plenare. Niciun fir de păr nu e altundeva decât unde se doreşte. Finalul e un comentariu atât de înţeşat de citate culturale încât dacă până atunci cineva a crezut că se uită la o dramă, măcar după credits s-a prins cât de mare e gogoaşa glazurată, livrată caldă de Netflix.

            „Don’t look up” are calitatea de a fi şi o mare băşcălie şi un comentariu social pertinent, dar uţin ipocrit, aşa cum ne stă tuturor bine în zilele noastre. Dacă rămânem dedicaţi artei şi continuăm să îl citim pe Shakespeare chiar dacă se pare că nu a fost tocmai politically correct avant la lettre, sărmanul, atunci „Don’t look up” este exact oglinda pe care o merităm. Nu putem să pretindem artei să mai livreze produse precum Capela Sixtină sau „A şaptea pecete” dacă noi nu mai arătăm, spiritual, emoţional şi conceptual, nici ca David, nici ca Audrey Hepburn.

Noi suntem prieteni cu Roland Mc’Donald şi super eroii noştri se zbuciumă pe ecranul de I-Max. Noi nu ne mai uităm în sus pentur că nu prea mai ştim pe cine să căutăm acolo. Iar dacă filmul mult-vorbit are un mesaj cu adevărat, poate acesta ar fi mai înspăimântător decât o cometă aducătoare de moarte şi profit; lipsa unui cer către care să privim cu speranţă. Ce putem face între timp: să stăm liniştiţi la masa de Crăciun, să ne mai uităm încă o dată la „Home alone” şi să cădem de acord că pentru unii apocalipsa arată ca în „Melancholia” şi pentru alţii ca în „Don’t look up”.

Şi „Priveşte cerul!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: