„The Batman” – dramatismul unei drame dramatice

Nu e întâmplător că bugetul de publicitate al unui film care se doreşte a rupe şi box office-ul şi gura târgului e comparabil cu cel al unui mic stat dintr-un colţ uitat de lume. Banii mulţi puiesc; şi aduc şi faimă. Iar „The Batman” cel nou-nouţ a avut parte de o sumă cu multe zerouri, comparabilă cu averea lui Bruce Wayne însuşi, la acest capitol. A fost anticipat şi ni s-au spus atâtea despre el. Am citit cu toţii cum va fi cel mai cel film cu Batman ever, cum Robert Pattinson a cerut ba una ba alta, ba mai multă violenţă, ba mai multă dramă, cum Colin Farrell s-a inspirat din nici mai mult nici mai puţin decât din „The Godfather” pentru Penguin al său cel anvelopat în latex, cum costumul e şi el mai cu moţ ca oricare de până acum. Atâtea ni s-au povestit frumos încât parcă deja văzuserăm filmul când ne-am grăbit cu pupilele dilatate şi mâinile abia nimerind touchcreen-ul de emţionate ce tremurau să apese „cumpără” când ne-am luat încolonaţi bilet la marea premieră.

            Şi da, filmul chiar are aproape 3 ore. Nu chiar 2h55m, cum promite Imdb – poate doar dacă punem la socoteală şi reclamele la Pepsi şi bijuterii scumpe de dinainte şi scena post-credits wannabe fărădecare se poate trăi liniştit economisind vreo 7-8 minute de nume înşirate pe ecran. Dar el, filmul, el Batman, el Robert Pattinson… EL – produsul artistic promis e departe de aşteptările ridicate până în cupola mall-ului. Când singura, unica, suprema raţiune de a fi a unui film e acela de a fi dramatic, povestea se pierde printre multe priviri depresive şi o coloană sonoră obositor de tautologică până la cacofonie estetică. Acele „pam-pam-pam-uri” care în horror-urile lui Hitchcock îşi aveau şi rostul şi măsura, apasă continuu pe aceleaşi 3 note şi fac abuz de răbdarea auditivă. Un fundal sonor non-stop explicativ şi repetitiv nu mai creează atmosferă de la un punct înainte, ci doar agasează şi plictiseşte. Cam de câte explicaţii poate avea nevoie un spectator pentru a pricepe că „The Batman” e un film grav şi oh, atât de dramatic? De toate. Fiecare cuvânt e important, fiecare pauză, fiecare accent, fiecare ochi sticlos a deznădejde a lui Bruce cel torturat psihic care suferă, dar suferă, şi iar suferă şi e atât de milos şi bun încât mai suferă şi când crezi că a ajuns la capătul oricărei suferinţe.

            Căci asta face Robert Pattinson aproape trei ore – afişează cea mai imobilă mască a suferinţei; undeva între durere de sciatică şi bătătură de pantofi noi combinată cu o constituţie astenică a unui băiat predispus la probleme maniacale, ori anxietate, ori depresie. Dar totul pe interior. Ascuns bine de tot. Atât de mult pe interior încât expresia rămâne cea a unor ochi înnegriţi cu creion chimic înmuiat în puţină salivă şi o inie a maxilarului extrem de bine definită dar care nu inspiră altceva decât un disconfort perpetuu şi o dramă incredibil de… dramatică. Zoë Kravitz e o Cat Woman care vorbeşte ca din cartea sfântă a politically correctness-ului şi nu e prea clar de ce are mereu lacrimi ca de silicon în jurul ochilor. Suferă şi ea foarte mult, probabil.

            De ce Collin Farrel e The Penguin nu se poate şti. Singura lui calitate marcă înregistrată e acea blândeţe a ochilor de pui de beagle pe mijlocul străzii, noaptea, pe ploaie, în lumina farurilor ameninţătoare. Ori din privirea aia nu a mai rămas nimic sub multele straturi de mehlemuri super speciale care să îl transforme într-o variantă cu cicatrici a lui Richard Kind. De ce e Paul Dano The Riddler e uşor de înţeles. E cea mai la prima mână alegere – ai nevoie de un puşti îmbătrânit cu figură nu tocmai comună, care să trădeze şi câteva becuri filânde prin mansardă şi ceva cruzime latentă, dar şi să stârnească efluvii de milă creştină pentru un amărât bătut de soartă – el e. Şi asta a jucat până s-a supraspecializat pe nişa lui încât e super safe să îi suni agentul. Andy Serkis în Alfred probabil că era o adiţie la acest all star şi era păcat să nu îi facă şi lui rost de trei scene. Dar talentul lui risipit aici e o mostră de ce înseamnă overquallified. Pentru câteva clişee şi un rol pierdut printre atâtea drame, chiar parcă e păcat de timpul unuia dintre cei mai versatili actori de la Hollywood. Iar John Turturro în Falcone nu a avut nevoie să se inspire din „The Godfather”; el chiar are experienţa şi carisma pentru astfel de roluri. Fără prea mare efort, scenele lui sunt o pauză binemeritată de la dramatismul intens şi ostentativ.

            Şi totul în jurul lor se mişcă şi arată şi sună dramatic. Bezna şi umbrele şi întunericul şi culorile desaturate cât să arate artsy, scene în relanti, grosplanuri cât să îi numeri şi tuleele din bărbia perfectă lui Robert cel ferecheş, uitături pe sub pleoape, tăceri de până şi actorii Mîhatu-lui ar fi invidioşi, efecte sonore cât să convingă şi un orb de drama de pe ecran. Şi tot degeaba. Povestea e un fel de Sherlock Holmes went wrong. The Riddler tot speră că Batman se prinde odată şi-odată de ghicitorile lui, dar Batman e prea ocupat cu suferinţa ca să mai apuce să facă altceva decât să mai adune nişte motive în plus de suferit. Şi Cat Woman îl şi pupă frumos la răsărit, într-un cadru cinematic de toată splendoarea. Şi ploaia cade infernal ca în luna lui marte a lui Nichita. Şi la final aproape că îţi vine să strigi „Jack, come back”, ca la Titanic.

            „The Batman” e ceva mi puţin penibil decât „Suicide Squad” sau „Batman v Superman: Dawn of Justice”. E drept, măcar costumul nu e o tinichea anchiloztă şi măcar Robert Pattinson şi-a dat o temă de care se ţine şi ştie ce joacă spre deosebire de Ben Affleck care a făcut un ban cinstit şi cam atât. Dar filmul care promitea marea cu sarea şi despre care se declara aproric că îl va surclasa pe „Dark Knight” fluierând, e doar o sforţare de muşchi pocnind a neputinţă. Pornind de la dialoguri şi până la regia dramatică a lui Matt Reeves care vrea să îi dea cu tifla, parcă, lui Christopher Nolan, dar nu ştie nici cum şi nici nu prea are cu ce, înafară de multele milioane de dolari infuzate în marketing. Şi nu e nevoie de mai mult de câte o replică definitorie pentru a face diferenţa:

            „The Batman” 2022: „I am vengence”

            „The Dark Knight” 2008: „You either die a hero, or you live long enough to see yourself become the villan”.

THE END (cu muzică dramatică pe fundal)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: