Putem vorbi despre o serie de temeri firești la primul impact cu câine cu om. câine fără om., spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova. Nu numai că pare agresiv de lung – aproape patru ore separate de o pauză de o oră – dar și pericol de clickbait emoțional pentru iubitorii de animale. Adică, dacă aduci un animăluț pe scenă sau dacă exploatezi, stil Hachiko, sentimentele audienței, nu se numește propriu-zis că trișezi, dar există şi un strat extra-artistic consistent, nu?
Dar nu, câine cu om. câine fără om râde victorios în fața preconcepțiilor, trece testul Bechdel, deopotrivă picant și nobil, jonglează dibaci cu o serie amețitoare de probleme sociale (cu finețe, fără a se confunda nicio clipă cu activismul flagrant) și de sentimente acute. Reușește, aproximez eu, să placă inclusiv oamenilor care nu iubesc animalele. Pentru că, așa cum avertizează și monologul de început, nu este despre câini, ci despre umanitate, și speranță, și suferință – câte ceva pentru sufletul fiecăruia. Prietenii omului care latră sunt doar firul roșu care unește o serie de povești simpatice și, cel puțin pe-alocuri, emoționante.
Minimalismul binevenit al decorului semnt de Irina Moscu aduce limpezime, claritate și așezare. Se pot face mai multe cu doar o canapea și o perdea decât cu o întreagă groapă de gunoi kitsch. Radu Afrim își păstrează camp-ul specific și nu devine cuminte, însă asistăm la o esențializare valoroasă, la o întrebuințare mai sinceră și mai puțin excesivă a unei imaginații care s-a dat de gol de la debut că zbârnâie. Sfidarea convenției prin travesti și compoziție de vârstă (și de specie) până la ridicol asumat schimbă jocul – iar trupa de la Craiova reușește performanța de a motiva mai toate dedesubturile, cu fidelitate și siguranță. Pentru prima oară, nu e nimic cabotin sau ostentativ nici chiar în cele mai frenetice și neverosimile scene. Se disting clar actorii de sub formele groase voit aduse în scenă de Radu Afrim. Și acești oameni care latră ajung mai plauzibili decât dacă s-ar fi adus animale reale pe scenă.
Recunoaștem tușele personale, de la capete stilizate de animale, la picioare păroase peste care curg rochii strălucitoare, dar în acest caz, sunt acordate la spectacol cu maturitate. Stridențe, ieri demonstrative și nemotivate, devin astăzi șarmante și cărnoase, fiindcă își au rădăcinile în necesitate. Accesoriile specifice Radu Afrim se conturează altfel atunci când sunt mai puțin globuri de Crăciun, și mai mult portavoce pentru mesajul spectacolului. câine cu om. câine fără om nu reconfigurează rețeta „afrimiană” – o confirmă. Avem parte de un colaj la fel de pestriț ca de obicei, de același umor tranșant, semi-ironic, și de poezia clasică, intenționat melodramatică, de divă. Dar, în acest caz, întâlnirea norocoasă dintre o mână de actori ascuțiți bine, și calzi, și vii, și un subiect care impune de la sine o măsură elevează această rețetă.
Încă ar fi loc de scurtat și cusut, dar nu se simt toate cele patru ore. Spectacolul curge, fără nevoia scenelor de a avea legătură între ele – și, poate de aceea, păstrând un fir roșu inerent și fin. Spectatorul este captat ca într-un vortex de texte fie scrise special pentru spectacol, fie adunate din cântece, din literatură sau din postări de Facebook, cu autori din spectrul Radu Tudoran – Lia Bugar – Fiona Apple, iar abordarea nu se repetă nici o dată.
George Albert Costea, un fel de majoretă a spectacolului, alunecă din babă cu ciorapi de lână, care sigur miroase a naftalină, într-o Andreea Esca surescitată, care dă lecții de lătrat și șezut în franceză. Apoi, ține pe umerii săi întreaga tragedie a proprietarului de animal de companie: această mică imortalitate solitară, comparată cu mâna de ani pe care o trăiește prietenul cel mai bun al omului. Duioșia și tactul de a lăsa unele lucruri neexplicate, la nivelul unei priviri sau al unei pauze, reușesc să egaleze performanța comică. Este un mic magician al convenției și al coregrafiei, a cărui libertate scenică permite și emoție complexă, și lejeritate copilărească. Are o nerușinare inocentă, de domnișoară, care ajută la livrarea oricărei replici şi a oricărui gest oltenește, franc, magnetic.
Încă o victorie pentru universul afrimian este reușita de a scoate ceva profund și din clasica satiră îndreptată spre generația Z. Dacă înainte, mijloacele de a mușca din tineret erau critici pretențioase legate de dependența de telefoane, sau o vorbire surescitată, cu flori în păr și Lana del Rey în boxe, în câine cu om. câine fără om adolescentul are şi substanţă. Adrian Tudor schimbă placa şi are profunzime, seriozitate și credință, ca un veritabil erou tragic al secolului al XXI-lea. Sigur că tot este penibil (mai penibil ca niciodată, că doar vorbim de anime-uri), dar vorbim despre un penibil poziționat în interiorul problemei, tridimensional și asumat, nu unul care doar arată cu degetul și caricaturizează mici hipsteri. Este sinteza unei generații, cu rele, cu bune și iar cu rele.
Tamara Popescu conturează copilul enervant perfect, interpretând, la 69 de ani, o fetiță cu codițe, pe o bicicletă invizibilă. Și fetița, și bicicleta devin reale (sau cât de reale permite montarea a’la caricatură intenționată), într-un dozaj reușit și asumat. Discrepanța dintre această primă ipostază de fetiță cu fundiță la grădiniță, și cea a bătrânei cu demență, nereceptivă la stimuli externi, pe fundalul unui monolog sfâșietor livrat de Vlad Udrescu rezumă perfect dualitatea spectacolului câine cu om. câine fără om.
Chiar şi declamația are cursivitate; până și frazarea afectată atunci când este alăturată unui context fumegând, abstract, cu copii ai nopții, vampiri și cucuvele. De un misticism nejustificat pe-alocuri și, uneori, cu detalii care doar lungesc fără să îmbogățească, montarea se salvează tocmai prin felurile în care nu se ia în serios. Dacă integrăm teatralitatea intenționată între expresii corporale penetrante, maniace, ca pe droguri, nu mai este un verdict atât de deranjant – pentru că spectacolul pare un fever dream preţios? Până și variațiunile de proiecții filmate cu telefonul sunt plasate cu un farmec al lor: cât trebuie, unde trebuie, pentru a consolida ambientul.
câine cu om. câine fără om este înglobarea unor simțiri care nu au mereu un nume – de la entuziasmul dezarmant de cățel loial, care se bucură, țopăind, că este împreună cu familia lui („Suntem toooți!”), la scufundarea ireversibilă într-o apatie-scut, fiică a unor dureri prea mari (o privire pierdută care urmărește muzică simfonică din milă pentru interpreți că „săracii, tre’ să se uite cineva și la ei”). Spectacolul nu este nici exclusiv despre câini, nici exclusiv despre oameni, ci despre trăirile care ne leagă – oameni de câini, și câini de oameni.
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
câine cu om. câine fără om
Autori: Radu Afrim, Simona Goşu, Fiona Apple (traducerea Claudia Gorun), Lia Bugnar, Dan Coman, Radu Stănescu, Oana Pellea, Maria Manolescu, Kate Bush (traducerea Ramona Drăgulescu), Radu Tudoran (dramatizarea Radu Afrim)
Regie artistică, video și univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Asistență regie: Claudia Gorun
Asistență scenografie: Gloria Bucătaru
Operator și montaj video: Orlando Edward
Distribuţie:
Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viţă, Eduard Sărăcin
Photocredit: Albert Dobrin
Durata: prima parte – 2h/ pauză – 1h/ a doua parte – 2h
d'E-pîn-geac 