„Pescăruşul” ucis nu e Pasăre Phoenix

Photocredit: Florin Ghioca

Intenţia este, poate, una dintre cele mai subtile forme de expresie umană. Gândul ce ordonă, voinţa premeditată – acel efort mental ce pune în mişcare un fir de nisip ori lumea întreagă e, poate, singura calitate ce merită discutată. De la ea pornesc toate câte le păţim. Şi nu de puţine ori între intenţie şi împlinirea ei e cale lungă. În viaţa de zi cu zi lucrurile sunt tranşate suficient de clar de legi care măsoară justeţea faptelor şi nu a gândurilor. Pe scenă, însă, legea care guvernează e tocmai intenţia. „De ce”ul atât de complicat de explicat căruia pentru a-i răspunde aducem la viaţă un micro-cosmos în care putem simţi un strop din gustul puterii creatoare a unui semi-zeu. Iar joaca de-a Olimpul poartă cu sine tentaţia răului; e ademenitor să testezi limite atunci când ai putere. Şi, de multe ori, capcana seducţiei acestui nimb întunecat sufocă sufletul şi perverteşte gândul.

Spectacolul „Pescăruşul” de A.P. Cehov, în regia lui Eugen Jebeleanu, montat la Sala „Ion Caramitru” a TNB e un paradox. Are toate calităţile pentru a fi un eveniment fericit, emoţionant şi performant, însă, toate eforturile creative izbutite sunt închinate unei intenţii prea puţin nobile. Expunerea tezistă a breslei în toată splendoarea degradantă a moravurilor ei, obrazul bătut până la sânge colegilor farisei, ironizarea formelor teatrale elogiate de lumea teatrală şi expunerea lor drept platitudini fără a propune altceva în loc devin o poziţionare superioară şi didactică în raport cu teatrul de la înălţimea căreia respiră multă frustrare, fiere şi repulsie care îşi găsesc împlinirea intenţiei de a şoca într-o expresie pe cât de frumoasă estetic, ori iscusită tehnic, pe atât de sumbră şi lipsită de generozitate. Când spectacolul devine purtătorul unui mesaj personal care îşi propune să distrugă şi să conteste totul într-un spirit uşor infantil-răsfăţat şi, totodată, elitist-trufaş, miza se atrofiază într-un bobârnac de umori personale care se revarsă pe o scenă mare şi goală. Când toată inteligenţa, cultura generală, sensibilitatea, inventivitatea, toate calităţile artistice extraordinare pe care le ai devin arme de distrugere în masă e păcat de ceea ce ar fi putut ele zidi în loc să demoleze. Eugen Jebeleanu pare a se fi înfăşurat pentru acest spectacol în mantia lui Batman care îşi asumă rolul de anti-erou, crezând că aşa poate salva un teatru românesc – Gotham City plin de păcate. A scăpat, însă, din vedere că Bruce Wayne e profund nefericit şi destul de egoist.

Photocredit: Florin Ghioca

Convenţia amalgamată de la care porneşte întreaga demonstraţie a nimicniciei artei teatrale şi expunerea cinică a tarelor artistice în văzul publicului are meritul de a fi consistentă şi egală cu sine însăşi. Marele bordel în care ne cunoaştem puţin prea intim mai toţi cu toţi, cu sufletele ţăndări şi minţile amorţite de substanţe, dar trupurile frumoase gata să se ofere oricui – un colţ de cortină ridicat de peste această comunitate suficient de promiscuă şi depresivă – e una dintre temele speculate cu maximă voluptate. Personajele lui Cehov nu se mai plictisesc deloc filosofând. În schimb, fac sex pe apucate, sunt dependente de sex şi, prin sex, ori pentru sex, trăiesc sau mor. E foarte lasciv acest spectacol în care actul sexual e murdar, meschin şi aduce cu sine tristeţe şi însingurare. E o propunere de efect, însă scenariul de joc nu susţine în totalitate demersul. Păstrând cuvintele lui Cehov, pare fals ca un învăţător care se plânge de sărăcie doar din vorbe, să fie, de fapt, priapic şi să sară când pe cea pe care spune, doar – fără a şi acţiona cumva în acest sens – că o iubeşte, când pe bărbatul pe care femeia spune, doar – fără a şi acţiona cumva în acest sens nici ea – că l-ar iubi. E greu de marşat la propunerea că un doctor în plină tinereţe şi potenţă e atât de puţin impresionat de lume şi oameni încât nu vrea să trateze un muribund. Multe dintre relaţiile personajelor sunt forţate pentru a spune vorbele lui Cehov, dar cu intenţii fără nicio legătură, căznite să se potrivească pe o structură potrivnică pur şi simplu.

Comentariul social în care se amestecă războiul cu feminismul ori credo-urile artistice ale Angélica Liddell şi Rainer Werner Fassbinder cu woke e un fragmentarium de multe intenţii duse până la jumătate; un compendiu de citate puse ca pe un platou de bufet suedez, fără a deveni preparate de haute cuisine. Imaginile sunt percutante, unele scene au impact vizual şi generează emoţie – Nina îşi spune monologul în ucraineană, legată de mâini şi cu cagulă pe cap, Polina spală scena cu părul amintind chiar de aşa-numitele exerciţii de actorie prea bine-cunoscute unor generaţii de absolvenţi ai şcolilor de teatru, Trigorin seduce şi se lasă sedus dezbrăcându-se metodic în faţa unei Arkadine îngenuncheate, „puşca din actul II” devine un arsenal din poligonul de trageri în actul IV, pescăruşul ucis e o mască de cauciuc pe capul unui Treplev-mireasă. Există multă sensibilitate, există mult meşteşug, există poezie, chiar, toate, însă, puse în slujba unei intenţii îndârjite de a da lecţii despre cât de prost se face teatru. Convenţiile prin care se perindă spectacolul, cu citate culturale care fac trimiteri la „Livada de vişini” a lui Lucian Pintilie ori manierismele lui Radu Afrim, cu imagini grefate din Oskaras Korsunovas sau Thomas Ostermeier, ori tehnici glorificate à la Katie Mitchell sunt intenţia declarată de a ne pune oglinda în faţă tuturor celor ai teatrului. Demonstrând cât de prăfos poate fi – începutul ultimului act – sau cât de ieşit din matcă – finalul, cu un preaplin de clişee folosite doar pentru a ne expune ipocriziile, Eugen Jebeleanu foloseşte „Pescăruşul” ca pretext pentru a pedepsi, a da lecţii şi a ne pune în faţă o oglindă spartă în care se reflectă şi pe sine. „R.I.P. TNB” scris cu ruj nu e nici o glumă, nici un gest impertinent, nici un mare curaj – e doar speranţa de a zgândări superficial sensibilităţi încarnate într-un trecut perpetuu; o miză atât de mică pentru un sacrificiu al integrităţii atât de asumat. Pentru că nu poţi în acelaşi timp să montezi pe scena mare, cu toată gloria şi vizibilitatea pe care le atrage cu sine, şi să conteşti tocmai asta, având pretenția de a-ţi păstra nobleţea puterii de a îndura.

Photocredit: Florin Ghioca

Distribuţia e neomogenă din punct de vedere al performanţei. Niko Becker (Treplev) are toate calităţile pentru a transmite forţa unui artist tânăr care trăieşte cu pumnii încleştaţi pe un talent prea mic pentru o ambiţie prea mare. Alexandru Potocean (Trigorin) are prezenţa dominantă şi frazarea calculată a unui artist consacrat care îşi poartă egoismul cu sânge rece. Emilian Oprea (Dorn), Ciprian Nicula (Medvedenko), Istvan Teglas (Sorin) şi Richard Bovnoczki (Şamraev) îşi reiau mijloacele pe care le folosesc în confortul unei măsuri la îndemână. Florentina Ţilea (Polina) are concentrarea şi asumarea deplină a unui rol bine articulat, în care crede până la capăt. Ada Galeş (Maşa) încearcă să exprime fragilitatea şi frustrarea personajului, însă nu reuşeşte să treacă de pragul unei execuţii lipsite de mijloace tehnice şi precizie. Irina Movilă (Arkadina) poartă cu ambiţie sarcina de a reprezenta „formele vechi” şi intonează sârguincios tirade răspicate. Sara Cuncea (Nina) nu a găsit, încă, modul de a exprima sentimentele care o copleşesc; cu gesturi stângace, o postură care aproape o anulează pe scena mare şi goală, o vorbire neglijentă şi gesturi demonstrative şi stângace, se pliază tocmai pe neajunsurile Ninei care, însă, îi aparţin actriţei şi nu personajului.

Marele atu al spectacolului, elementul spectacular care devine esenţial pentru farmecul acestei palme sonore trase cu poftă peste faţa teatrului, este muzica lui Rèmi Billardon, la care se adaugă şi minimalismul elegant al scenografiei semnate de Velica Panduru. „Pescăruşul” lui Eugen Jebeleanu are impetuozitatea unui mare gest radical; vrea să fie spectacolul unui deceniu. A reuşit să atragă atenţia şi să polarizeze opinii. Ce nu şi-au propus, însă, spectacolele care au rămas reprezentative pentru decade pe care le-au definit, a fost tocmai această importanţă apriorică. Un gest creator autentic, ce poate într-adevăr să însemne mai mult decât gloria unei vizibilităţi de scurtă durată, are intenţia de a construi, de a pune ceva în loc. Atunci, însă, când vrei să faci de la tine putere tabula rasa cu un singur spectacol, e posibil să faci, doar, risipă de mărgăritare. „Pescăruşul” ucis brutal şi cinic nu va reanaşte, neapărat, ca o Pasăre Phoenix.

Teatrul Naţional I.L. Caragiale” Bucureşti

Pescărușul

de A.P. Cehov

Traducere: Raluca Rădulescu

Regie: Eugen Jebeleanu

Scenografie: Velica Panduru

Asistent scenografie: Gabi Albu, Clara Ștefana

Director de imagine: Marius Panduru

Asistent imagine: Marius Donici

Muzica: Rèmi Billardon

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Distribuţia:

Trigorin: Alexandru Potocean

Sorin: Istvan Teglas

Dorn: Emilian Oprea

Șamraev: Richard Bovnoczki

Polina: Florentina Ţilea

Arkadina: Irina Movilă

Medvedenko: Ciprian Nicula/ Emilian Mârnea

Mașa: Ada Galeș

Treplev: Niko Becker

Nina: Sara Cuncea/ Eva Cosac

Un gând despre „            „Pescăruşul” ucis nu e Pasăre Phoenix

  1. am fost la premieră… ar fi atâtea de comentat… dar, per ansamblu, și o spun cu regret, nu mi.a plăcut… mult prea multă politică (comandată de la centru) și mult prea puțin (foarte puțin) cehov… după părerea mea, un rateu… păcat… ar fi putut ieși ceva (mult) mai bun…
    vă felicit pentru articole, aveți condei și iubiți teatrul…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: