Cine suntem? Ce ne defineşte pe fiecare dintre noi, ce ne identifică a fi unul sau altul, care e fibra exhaustiv personală şi indivizibilă ce ne individualizează pe noi şi numai pe noi? „A fi” – acest verb scurt şi complicat ne tot ia la întrebări şi ne pretinde a şti răspunsuri pe care cu greu le primim, cu răbdare, curaj ori sacrificii. Trufia de a fi şi smerenia de a fi stau faţă în faţă peste tabla de şah a mutărilor unui destin cam năzuros. Alegerea de a juca ori cu albele, ori cu negrele e începutul acelui capăt de fibră autentică din care se spiralează ADN-ul insului unic.
„Oedip Rege” de Sofocle, în regia lui Declan Donnellan, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova vorbeşte foarte acut despre îndârjirea de a fi. Un bărbat hotărât şi prea sigur pe sine, lider înnăscut, tentează toanele sorţii pentru a-şi dovedi superioritatea mascată în cele mai altruiste intenţii. Într-un spaţiu de joc generos, larg, oferit de toată suprafaţa scenei mari, spectatorii devin cetăţeni ai Tebei, martori şi complici la tragedia inevitabilă scrisă de un blestem aprioric. E foarte activ şi foarte personal acest spectacol din care la modul cel mai propriu faci parte. Cauţi constant cu privirea actorii care joacă făcându-şi loc prin mulţime. Eşti responsabil, cumva, de ce se întâmplă şi această energie susţinută a unui demers cu suspansul de thriller poliţist se compune din atenţia însumată a tuturor actanţilor de sub lumina rece a reflectoarelor ce arată totul.
Pentru ca acest du-te vino al punctelor focale să funcţioneze ca pe un teren de tenis în care mingea e însăşi adevărul pasat cu vigoare de la un personaj la altul e nevoie de prezenţe scenice extrem de puternice. Nu poţi controla o masă compactă formată din multe zeci de voinţe individuale, nu poţi fi acest lider carismatic ce îşi descoperă vina tragică dacă nu ai anvergura unui veritabil erou. Claudiu Mihail în rolul lui Oedip rămâne departe de această statură atât de necesară pentru reuşita deplină a propunerii ambiţioase. Miza cea mare e să parcurgi odată cu Oedip slalomul descendent de la încredere virilă spre deznădejde disperată. Formalismul impus atât în gesturile precise, trunchiate, decupate din muchii ascuţite şi de frazarea monocordă rămâne doar la nivelul unui exerciţiu de stil ce macină inexpresiv o energie viguroasă. Ochii ce privesc în gol, privirea fixă, gândul care nu pune în mişcare corpul, ci atenţia exclusiv dedicată intensităţii şi vivacităţii tehnice sunt semnele unei pseudo-performanţe ce funcţionează doar parţial. Cauţi reacţiile lui peste capetele celorlalţi spectatori, îi găseşti chipul atunci când află cele mai groaznice adevăruri şi nu observi nicio modificare în interiorul acestui personaj cu alură, doar, de erou. Un ambalaj impecabil pentru un conţinut contrafăcut. Rămâne un chip de marmură care şi atunci când ameninţă şi atunci când se vede el însuşi ameninţat şi răpus se menţine pedant şi constant în afişarea unei forme impecabile, dar sterile.
Ramona Drăgulescu (Iocasta) are aceeaşi răceală neutră. Nu există, de fapt, posibilitatea unei relaţii altfel decât declarative între aceşti doi damnaţi care se caută ineficient printre cei mulţi. Iar atunci când se găsesc şi sărbătoresc scurta fericire mincinoasă de a fi absolviţi de vină, chimia dintre ei nu poate suplini distanţarea formală. Replicile cad în gol, ascultarea nu poate fi autentică, atenţia e dinamitată şi înlocuită cu un joc mult prea general; un pericol demonstrat pluteşte în aer, nesusţinut şi de un for interior, intelectual, la fel de bine articulat. Vlad Udrescu (Creon) e mai prezent, are mai bine definite intenţiile personajului şi dincolo de prestanţa şi alura expresivităţii sale comunică mult mai cinstit, ascultă sincer şi reacţionează just, în acord cu informaţiile primite. Tamara Popescu (Tiresias) îşi foloseşte umorul şi, cu un firesc artistic negociat just, are o apariţie pitorească, tonică şi, totodată, percutantă. Iulia Colan reuşeşte să verbalizeze cu intensitate şi expresivitate ororile petrecute în spatele uşilor închise şi să transmită stupefacţia unei cetăţi orfane în faţa unei pedepse divine cumplite. Eugen Titu (Ciobanul) ascultă cu răbdare, iar postura, privirea, tonul său au încărcătura unei sincerităţi asumate.
„Oedip Rege” e o propunere viabilă, o montare ce foloseşte spectatorul drept actant pentru a mări impactul unei tragedii greu de cuprins. Responsabilizarea martorilor, privirea care se intersectează de aproape cu cele ale partenerilor de scenă, concentrarea constantă, această ipostază în care Declan Donnellan îşi pune spectatorii e o tehnică utilă pentru a mări impactul acestei întâlniri cu o tramă impresionantă. Dincolo de acest atu evident, însă, împlinirea deplină a demersului ambiţios de conciliere a scenei cu sala nu poate avea loc în lipsa unui ax central solid. Cu un trup masculin dezgolit gratuit, ca un deus ex-machina anatomic, cu efect nici măcar şocant, şi cu un dans al morţii frumos, dar previzibil, nu se poate ajunge în preajma catharsisului.
Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova
Oedip Rege
de Sofocle
Traducerea tragediei: Theodor Georgescu și Constantin Georgescu
Regia: Declan Donnellan
Scenografia: Nick Ormerod
Asistență de regie: Laurențiu Tudor
Asistența de scenografie: Adelina Galiceanu, Petri Ștefănescu
Muzica: Cári Tibor
Din spectacol fac parte actorii colaboratori: Ovidiu Cârstea, Bruno Noferi, Ioana Andone, Adelina Galiceanu, Roxana Mutu, Mihai Alexandru Purcaru, Petri Ștefănescu, Cătălina Vînătoru, Iarina Zidaru Din spectacol fac parte copiii Ioana Vicol și Romana Vicol
Consultant dramaturgie: Haricleea Nicolau
Distribuția:
Claudiu Mihail
Ramona Drăgulescu
Vlad Udrescu
Tamara Popescu
Alex Calangiu
Nicolae Vicol
Iulia Colan
Angel Rababoc
Raluca Păun
Eugen Titu
Corina Druc
d'E-pîn-geac 