„Fantoma de la operă” – mega-producţia barocă autohtonă

Vremea scuzelor a trecut. Ani la rând a umblat prin culise şi cabine de machiaj scuza deprimantă precum că suntem prea săraci să facem spectacole „ca-nafară”. Comparaţiile dintre pânzele şi lumânările noastre şi turnantele şi luminile lor a învelit neputinţe creative timp îndelungat. Scenotehnica, bat-o vina, era motivul pentru care „la ei” e aşa de performant spectacolul, pe când noi, bieţii, trebuie să ne descurcăm doar cu talentul exponenţial mai abundent, desigur. Şi am tot jinduit cu toţii, artişti şi spectatori, la minunile tehnicii de peste mări şi ţări, până când, visul ni s-a împlinit. Din când în când, şi „la noi” e ca „la ei” – avem şi noi lumini şi decoruri „din afară” şi se învârt şi la noi scenele şi proiecţiile sunt la fel de 3D ca la New York şi la Londra. Scump, foarte scump, e drept, dar mândria de a fi şi noi „ca ei”…de nepreţuit.

            „Fantoma de la operă”, musicalul produs de Opera Naţională Bucureşti, montat de Răzvan Dincă, în franciză după regia originală a lui Harold Prince este mega-evenimentul artistic ce ne aliniază cu Broadway-ul şi West End-ul. Muzica-hit a lui Andrew Lloyd Webber, care face istorie de peste 38 de ani, devenită atracţie turistică şi mină de aur pentru marketing şi merchandise, e la fel de frumoasă şi în limba română. Emoţia candelabrului care se prăbuşeşte pe primele patru măsuri grave e la fel de percutantă. Lacrimile au toate şansele să urce din gât până în ochi în prezenţa mirării estetice, entuziasmul e la cote ridicate. Toată experienţa vizionării unei mega-producţii de import cu reţetă de succes e posibilă în Bucureşti. Pleci fredonând, „All I ask of you” sau pur şi simplu „paaaam-pa-pa-pa-paaaa-paaaam” nu îţi mai iese din fundalul sonor al gândurilor câteva zile bune. Mirajul grandorii artistice îţi face efectul şi seduce cu uşurinţă publicul.

            Privit în ansamblu spectacolul e un succes veritabil. Privit mai atent, însă, pe bucăţi, performanţa nu e la fel de strălucitoare. Scenografia care impresionează mai ales prin cantitate, semnată de Gary McCann e mai barocă decât ar fi fost nevoie. Excesele decorative, senzaţia de aglomeraţie din momentele coregrafice şi abuzul de mobile supraîncărcate, care obosesc planul vizual, alunecă spre un kitsch voit, în care detaliile se pierd, iar impresia de recuzită din depozitele de la Buftea, de mucava şi polistiren, devine mai pregnantă decât grandoarea scontată. O ramă încărcată până la refuz încadrează ostentativ scena şi fură, deloc necesar, atenţia, iar eleganţa se pierde.

            Cei trei protagonişti sunt, într-adevăr, motivul pentru care spectacolul îşi merită laudele şi aprecierile entuziaste. În jurul lor, însă, rolurile secundare sunt fie caricaturi comice desprinse, parcă, din alt gen spectacular, fie încercăr forţate de mijloace atistice specifice prea-puţin antrenate. Cosmin Seleşi (Reyer) confundă comediile bulevardiere cu musicalul şi gesticulează revuistic, agitat şi crispant, Radu Ion (Firmin) şi Ernest Fazekaş (Andre) sunt un cuplu mai degrabă stângaci decât un contrapunct comic, Judith State (Madame Giry) nu are nici vârsta personajului, nici mijloacele vocale pentru a susţine performant partitura, Alina Petrică (Meg Giry) exagerează expresii şi posturi şi nu găseşte tonul momentelor solistice, iar Rodica Ştefan (Carlotta) şi Andrei Petre (Piangi) atacă just, corect, notele, dar fără nuanţe actoriceşti. Aceste evidente minusuri interpretative care demarează cu poticniri spectacolul în prima parte devin contraperformanţă în polifonia bătăliei volumelor care se suprapun dizarmonic la „Prima Donna”, dar se ameliorează spre final, odată cu diminuarea intervenţiilor personajelor secundare în scenariu.

            Kyrie Mendél (Raoul) reuşeşte să devină un erou credibil vocal, fără a găsi, însă, şi o interpretare altfel decât tehnică şi conştiincioasă. Chimia pe care o are cu partenera sa de scenă e motivul pentru care „All I ask of you” devine o scenă emoţionantă, iar prezenţa sa scenică îl menţine într-o zonă de siguranţă, ca o figură plauzibilă şi uşor de asimilat. Irina Baianţ (Christine) are atuu-ul unei frumuseţi elegante, iar performanţa sa vocală transmite emoţia partiturii grele pe care o interpretează. Cu multă măsură în gesturi şi o postură care îi amplifică fragilitatea, felul în care construieşte relaţia cu partenerii săi oferă consistenţă unui rol unilateral, pe care îl speculează cu farmec. Adrian Nour (Phanom) este adevăratul star al spectacolului – bogăţia de nuanţe, pe care le adaugă performanţei muzicale, transmite multă emoţie; e credibil, sensibil şi are o forţă bine articulată de un parcurs interior dens, pe care o degajă vocal în punctele culiminante. Cel mai bun moment din spectacol este „Past the point of no return” duetul care nu rămâne doar un cântec frumos, ci o încleştare de sentimente paroxistice între două voinţe exprimate artistic deplin.

Orchestra dirijată de Daniel Jinga devine un personaj în sine, nu doar acompaniază versurile pe care de multe ori nu e înţelegi decât citind supratitrarea. Sunetul celor 72 de instrumente este vocea cea mai împlinită, rotundă şi, cu adevărat, seducătoare. Baletul completează cu personalităţi bine individualizate scenele de grup, iar „Masquarade” rămâne, poate, cea mai impresionantă imagine în mişcare din spectacol. Chiar dacă nu cade candelabrul la fel de sectaculos precum la Londra şi durează mai mult de patru măsuri să fie ridicat, efectul de impact al acestei mărci înregistrate se realizează îmbucurând publicul al cărui orizont de aşteptare e deja supus.

„Fantoma de la operă” este, dincolo de excese sau alegeri mai puţin fericite, un spectacol grandios – aşa cum ne-am dorit; „ca-nafară”. Are toate ingredientele pentru a fi numit un succes demn de multe epitete şi atribute entuziaste. La final rămân doar acordurile frumoase, emoţia unei poveşti spuse în imagini grandioase, refrenele fredonate zile la rând şi un rol jucat mai bine decât de Gerad Butler în film şi cu mai multă umanitate decât de Ramin Karimloo.

Opera Națională Bucureşti

Fantoma de la Operă

Andrew Lloyd Webber

Muzică de Andrew Lloyd Webber, Versuri de Charles Hart, Versuri adiționale Richard Stilgoe, Libret de Richard Stilgoe și Andrew Lloyd Webber, bazat pe romanul „Fantoma de la Operă” de Gaston Leroux

Regia originală de Harold Prince, Orchestrație de David Cullen & Andrew Lloyd Webber, Producție originală de Cameron Mackintosh Ltd. și The Really Useful Group Ltd.

Regizor: Răzvan Ioan Dincă

Regizor secund: Raluca Popa

Scenograf: Gary McCann

Asistent scenograf: Gabriella Ingram

Coregraf: Violeta Dincă

Asistenți coregrafi: Alexandra Gavrilescu și Florin Tănase

Asistent dirijor: Mircea Pădurariu

Lighting designer: Bogumił Palewicz

Sound designer: Kamil Biedrzycki

Distribuție

Dirijor: Daniel Jinga

Phantom: Adrian Nour

Christine: Irina Baianț

Raoul: Kyrie Mendél

Carlotta: Rodica Ștefan

Piangi: Andrei Petre

Firmin: Radu Ion 

Andre/ Lefevre: Ernest Fazekaș

Madame Giry: Judith State

Meg Giry: Alina Petrică

Reyer: Cosmin Seleși

Buquet: Ionuț Burlan

Old Raoul: Kyrie Mendél

Contele: Damian Vlad

Pasarino: Ionuț Popescu

Mama și copilul: Alexandra Gavrilescu, David Petrescu

Pompier sef: Alexandru Petcu

Pompier: Mircea Ene

Sufleor: Tudor Voicu

*Cu participarea Orchestrei, Corului și Baletului Operei Naționale București