
Liniştea este un safe space de care uităm prea des. Zgomotul străzii, alarme şi notificări, căştile care ne separă ceilalţi, un continuum de sunete care ne dau constant sentimentul că suntem activi; ne ferim de repaos şi ne mirăm de ce obisim mereu. Nu mai găsim timp pentru linişte sau chiar ne e frică de ea. Doar în linişte stăm singuri cu noi înşine – iar asta poate fi înspăimântător. Ce avem a ne spune când nu se mai aude nimic în jur sunt tocmai acele gânduri de care fugim prin viaţă, ne tot găsim acţiuni şi taskuri imperative şi ne păcălm că am fi prea ocupaţi pentru a ne da timp pentru o introspecţie sinceră, în linişte.
Spectacolul „Nelinişte” de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Bobi Pricop, de la Teatrul Odeon face linişte în jur pentru a da spectatorului curajul răgazului de a se privi în ochi. Textul poetic articulat într-un dialog cu intensităţi desenate ca pe o cardiogramă devine punctul de sprijin al sentimentelor de care te asunzi în spatele rumorii. Un personaj central profund uman, carismatic, magnetic şi fascinant prin pluritatea nuanţelor şi amestcului de calităţi şi defecte pune în mişcare, prin cuvinte, o lume întreagă. O pânză deasă de interese mai mult sau mai puţin meschine, un întreg sistem de interdependenţe socio-comercialo-economico-politice se apropie în cercuri concentrice de personalitatea dominantă a unei femei care amestecă ludic carisma, geniul artistic, răsfăţul, păcatele, ficţiunea şi realitatea într-un joc senzual de-a destinul renegat, pe care îl reconfigurează curajos pentru a-i deveni suportabil într-o lume ce nu îi e pe plac. Iar cei cu simţ practic şi mercantil, cu idealuri previzibile imediate, se văd nevoiţi să ţină piept acestei voinţe ce se încăpăţânează să nu se supună docil cerinţelor unei societăţi mult prea lipsite de idealuri.
În livingul capitonat cu pluş albastru, între pereţii moi, pe canapelele groase, cu muchii rotunjite, Oana Micu creează un spaţiu-metaforă ce combină confortul şi sentimentul de securitate cu impresia de recluziune. Pare o celulă care protejează, dar şi constrânge, în acelaşi timp, acest loc elegant în care o viaţă excentrică se povesteşte pe jumătate în glumă, de jumătate cofabulatoriu; e relaxant şi crispant, totdată, melanjul dintre blândeţea texturilor şi violenţa culorii. În lumina rece a plafonierei suspendate costumele negre se decupează pregnant pe fundalul albastrului brutal, regal, în care se camuflează Prezentatorul (Gabriel Pintilei) integrat prin costum decorului. O voce care primește posibile identități ale bărbaţilor din viaţa Ulei Richter (Dorina Lazăr) pare a fi pe rând figura tatălui, soţului, iubitului celebrei scriitoare controvesate, pentru ca apoi să îl identifici a fi însuşi alter-egoul său masculin.

Intensitatea constantă, pericolul ce planează continuu, încordarea tuturor personajelor, a căror miză o descoperi pe parcurs, e construită cu răbdare şi sens de către Bobi Pricop – exploziile controlate, punctele culminante declanşate brusc şi temperate pentru a crea spaţiul pentru o nouă creştere, aplanarea prin resemnare a puseelor de furie, balansul constant între ce se vrea a fi spus şi ce se vrea a fi spus, ce „trebuie” şi ce „se cuvine”, acest joc de-a realitatea şi aparenţa e condus elegant şi consistent, într-un dialog perfect artiulat, care nu oboseşte şi păstrează vie atenţia şi interesul spectatorului.
Actorii construiesc relaţii solide, creionează relevant portrete în linii de forţă şi reuşesc să descrie pregnant trasee interioare credibile. Gabriel Pintilei (Prezentatorul) are o bonomie sfătoasă, inserturile de explicaţii poetice devin bornele ce jalonează această întâlnire inconfortabilă şi emoţia sa din monologul final, empatia solară şi aşezarea detaşată pe care o ponderează cu măsură dau cheia care deschide un întreg univers de repercusiuni emoţionale. Mihai Smarandache (Michael) aduce contrapunctul de vitalitate şi relaxare în toată încrâncencarea voinţelor din jur. Cu farmec, lejer, carismatic, sigur pe sine, e acest personaj-sereotip al artistului de succes, egocentric, dar sincer şi sensibil, care se ascunde în spatele aparatului de fotografiat pentru a-şi feri slăbiciunile de jungla urbană în care trăieşte. Nicoleta Lefter (Natalie Blumenstein) pune în valoare cinismul şi condescendenţa personajului său, are o grabă pe care doar pe alocuri o scapă de sub control, dar devoalează, însă, cu emoţie, autentic, fragilitatea şi dezolarea pe care le descoperă abia în monologul final. Alexandru Papadopol (Steve Raccoon) e locvace şi energic ca un maestru de ceremonii, găseşte câteva motive de contrapunct comic pe care le foloseşte ca supape ce detensionează atmosfera densă şi păstrează coerenţa în interacţiunea cu partenerii de joc.
Niko Becker (Krzysztof Zieliński) joacă abil cele două planuri ale personajului – timiditatea şi lipsa de experienţă a jurnalistului polonez la început de carieră şi ambiţia, totodată, de a evada spre acest El Dorado al profesiei numit New York. E stângaci şi bine crescut, dar şi tenace şi suficient de curajos pentru a deveni ce îşi doreşte acest puşti care nu confundă îndrăzneala cu tupeul. Cu măsură, atent la parteneri, concentrat şi cu un film interior bogat, relevă expresiv trăsăturile personajului, modificările de intenţie şi transformarea lentă de la băiatul blajin şi emoţionat la carieristul cu potenţial.

Dorina Lazăr (Ula Richter) foloseşte o paletă variat de mijloace pentru a construi portretul complex al acestei femei cu adevărat liberă, fascinant de complexă. De la alint, la intransigenţă, de la duioşie la promiscuitate, parcurge paşii exacţi ca pe o partitură de pian. Apasă clapă cu clapă, sigur şi până la capăt. Momentele de emoţie au greutatea unei mărturisiri sincere, iar exploziile de revoltă au forţa unei voinţe dictate cu autoritate. E extrem de lină jalonarea printre amintiri, minciuni creative, manipulări senzuale, cochetării obraznice şi credouri asumate 100%. Nuanţele, simplitatea trecerilor, tonurile juste, pauzele care îţi dau timp să vizualizezi poveştile ei, ruperile de ritm – un întreg arsenal de mijloace controlate perfect construiesc rafinat şi deplin un personaj atât de uman şi emoţionant tocmai prin verticalitatea imperfecţiunilor purtate ca medalii.
„Nelinişte” de la Teatrul Odeon este un spectacol care, paradoxal, îţi oferă liniştea de care ai nevoie pentru a pune un semn de întrebare la capătul afirmaţiilor despre artă, istorie, viaţă, cutume sociale, pe care le iei de bune drept adevăruri general valabile. Îţi dă liniştea de care ai nevoie pentru a sta puţin de vorbă cu tine şi a descoperi cât de multă nevoie ai, totuşi, de curajul de a cădea în sus, asemeni Ulei, spre iubirea de care nici nu ştii câtă nevoie aveai.
Teatrul Odeon
Nelinişte
de Ivan Vîrîpaev
Distribuţie:
Ula Richter – Dorina Lazăr
Natalie Blumenstein – Nicoleta Lefter
Krzysztof Zieliński – Niko Becker
Steve Raccoon – Alexandru Papadopol
Michael – Mihai Smarandache
Prezentatorul – Gabriel Pintilei
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Traducerea: Raluca Rădulescu
Photocredit: Volker Vornehm