d'E-pîn-geac

„Vrabia”-nzbor peste Dunăre

Geacul nu este doar un sac fără fund, ci şi un loc de întâlnire. Între gânduri, opinii, gusturi şi generaţii. Primeşte cu bucuria musafiri în vizită şi îi ospeţeşte cum se cuvine. Astăzi, cursul de Practică teatrală al anului II Teatrologie, din cadrul Departamentului de Studii Teatrale al UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti a fost ocazia pentru care baierele s-au deschis larg pentru a spune povestea zilelor petrecute de către studenţii invitaţi cu generozitate la showcase-ul Teatrului „Fani Tardini” din Galaţi. Bun-venit, în geac, Simona Vlad!

Spectacolul „Vrabia”, jucat pe data de 19 martie 2023 în cadrul Showcase Proiect 9, în regia Letei Popescu a trezit în mine un amalgam de senzații pe care nu mă așteptam să le experimentez în numai 2 ore de spectacol.

Foaierul teatrului Fani Tardini se umple în jurul orei 19:00. Publicul așteaptă să se deschidă ușile sălii mari a teatrului pentru a vedea al doilea spectacol al trilogiei prezentate în cadrul mini-festivalului gălățean ce se întinde pe un weekend. Localnici îndrăgostiți de teatru, fotografi, organizatori, actori, regizori, jurnaliști și noi: studenți de la Teatrologie și Regie care abia așteaptă să vadă spectacole, încărcați de entuziasm pentru că sunt direct implicați.

În cadrul spectacolului avem de-a face cu o distribuție numeroasă, fiind puse în scenă, rând pe rând, câte patru, respectiv trei variante de vârstă a personajelor principale, așa încât le avem pe Oana Mogoș, Petronela Buda, Elena Ghinea și Cristina Uja-Neagu în rolul Emei, Vlad Volf, Ionuț Moldoveanu, Vlad Ajder în rolul lui Anton, fratele Emei, Carmen Albu, Tamara Constantinescu și Svetlana Friptu drept mama, Florin Toma, Aureliu Bâtcă și Vlad Vasiliu în rolul tatălui. Personajele care nu au fost multiplicate sunt Didi și Mimi, prietene de familie, jucate de Oana Preda și Mihaela Lecca-Gorea și Nicu, vecinul polițist, interpretat de Ciprian Brașoveanu.

În „Vrabia” ne sunt oferite etapele psihologice prin care protagonista, Ema, trece, începând din copilărie, până la maturitate. Scenele amărui cu iz comic răzbat rapid prin ochii spectatorului, ajungând la corzile sale sensibile. Paleta vastă de schimbări prin care personajele trec este extrem de comună în viața cotidiană. Spectacolul nu are o viziune idealistă asupra vieții, ci dimpotrivă, totul a fost extrem de frust și la îndemâna oricui, în cel mai bun sens al cuvântului.

Pe scenă avem de-a face cu un copil care nu primește imediat tot ce își dorește, care este judecat pentru felul în care arată, care este blamat, care speră constant la mai bine, își dorește să își depășească propria condiție și vrea să iasă din granițele orașului natal ce ajunge să o sufoce pe zi ce trece. De asmenea, avem părinții cu o mentalitate simplă, speriați de viziunea nonconformistă a copilului lor, speriați de nou și de schimbare, un frate protector, niște vecine (acel tip de vecine, știu că știți la ce mă refer) și tipologia perfectă de polițist care încearcă să câștige câte ceva din orice împrejurare. Un aspect regizoral extrem de inspirat fost păstrarea tuturor variantelor de personaje care au fost multiplicate în scenă de-a lungul spectacolului, astfel oferindu-se ideea de continuitate și de susținere. De asemenea, faptul că aceștia au rămas în scenă sugerează și preluarea fluidă de către personajele „vârstnice” a construcției predecesorilor lor.

Spectacolului Letei Popescu atinge extrem de multe orizonturi și, deși acțiunea se petrece în Galați și există anumite elemente specifice locului, întregul concept poate fi la fel de verosimil în orice alt oraș de provincie din România anilor `90 – 2000.

O să mă opresc din a vorbi despre „Vrabia” pentru că simt că orice cuvânt pe care l-aș spune în plus ar știrbi din frumusețea de a vedea spectacolul cu proprii ochi. Tot ceea ce vreau să întăresc ar fi că este un spectacol pe care l-aș recomanda oricui, indiferent de vârstă, pentru că felul în care este construit îți „îngrădește” posibilitatea de a nu te regăsi în el.

Dacă ar fi să definesc experiența pe care am avut-o în sala de spectacol în cele 2 ore în câteva cuvinte, acestea ar fi zâmbet amar întrepătruns de picături de lacrimi dulci.

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galaţi

Vrabia

de Leta Popecu

Distribuţie: Oana Mogoș ( Ema ), Petronela Buda ( Ema ), Elena Ghinea ( Ema ), Cristina Uja-Neagu ( Ema ), Vlad Volf ( Anton, fratele Emei ), Ionuț Moldoveanu ( Anton, fratele Emei ), Vlad Ajder ( Anton, fratele Emei ), Carmen Albu ( Mama ), Tamara Constantinescu ( Mama ), Svetlana Friptu ( Mama ), Florin Toma ( Tata ), Aureliu Bâtcă ( Tata ), Vlad Vasiliu ( Tata ), Oana Preda ( Didi, prietenă de familie ), Mihaela Lecca-Gorea ( Mimi, prietenă de familie ), Ciprian Brașoveanu ( Nicu, vecinul polițist )

Totul își găsește ordinea… „în țara minunilor”

Se pare că e o tendință firească și chiar necesară ca omul să își clădească numeroase concepte în care să se încreadă pentru o anumită durată de timp. Odată ce ele înfloresc, ajung la maturitate și, implicit, își ating scopul, istoria ne comunică faptul că ele vor fi reduse la tăcere, în detrimentul altor idei proaspete, acordate la prezent. Reciclarea credințelor va dura la nesfârșit, cât timp va există măcar cineva care să calce în afara conturului normei general acceptate. Așa cum astăzi mitul umblă legat la ochi pe străzile orașelor purtătoare de ochelari cu raze X, la fel pot oscila mâine noțiunile în care mintea se scaldă cu atât de multă siguranță.

Întâlnirea cu artiști care simt și traduc aceste schimbări pe scenă e întotdeauna plăcută. Din prima stagiune a Proiect 9. Teatru Românesc Contemporan derulat în cadrul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galați face parte și spectacolul „… în țara minunilor”, în regia lui Adrian Iclenzan. Creația colectivă a scenariului îi invită pe actorii trupei să descopere, alături de regizor, cele mai bizare părți ale YouTube-ului și ale vecinătății sale, cele în care teorii ale conspirației sunt văzute drept colac de salvare în situații de criză.

Terapeuți holistici (Petronela Buda) învață spectatorul cum să își alinieze chakrele (când ele, fără îndoială, suferă din cauza minciunilor debitate de medici corupți ai sistemului), profesori răzvrătiți (Ciprian Brașoveanu) dezvăluie planul secret al masoneriei (parcă îi și vezi pe acei indivizi cum își freacă mâinile și râd malițios atunci când lansează încă un articol mincinos pe Wikipedia), emisiuni de tip podcast (cuplurile Ștefan Forir – Vlad Ajder/ Elena Ghinea) sederulează în spatele a tot ce e mai straniu pe lume. Monologurile exponenților fiecărei categorii de conspiraționiști sunt pliate pe atmosfera de talk-show tabloid, solicitată în toate sectoarele artistice (sound-design și inginerie audio-video: Adrian Matei). Costumele semnate de Miruna Croitoru aduc în prim-plan personalități diferite care împărtășesc același tip de dezordine interioară – atât aspectul desprins ca din basm al Flaviei Călin, cât și cel comic al lui Cristian Gheorghe ridică întrebări în legătură cu trecutul lor. De unde vin toți acești oameni? De ce aleg să creadă în soluții lipsite de logică? Chiar fac o alegere sau îi mână ceva mai presus de o rătăcire inofensivă?

Trupa gălățeană își promite, cu orice preț, să țină publicul în priză pe întreaga durată a spectacolului. Din când în când, atacuri energetice îi fac pe acești combatanți ezoterico-existențialiști (Ionuț Moldoveanu) să își reorganizeze discursul; atacuri menite să îi oprească din a împărtăși informații care pot demasca statul. Alte ori, mesaje primite de sus prevestesc destinul tragic al omenirii (personajul Svetlanei Friptu atinge cunoașterea absolută, proiectându-și moartea pe un ton blând, împăcat cu providența, asemenea unui martir prieten cu suferința). Actorii oferă personajelor mai mult decât o simplă reprezentare scenică. Ei înțeleg cine sunt oamenii în jurul cărora e construit experimentul. Îi văd mai departe de ticurile lor nervoase sau de accesele de paranoia. Nu jignesc întrupările diferite ale adevărului prezente în societatea de astăzi. Ei doar le dezbracă de ambalajul gat etichetat în care au fost ascunse, pentru a fi mai uşor ignorate de către mândrii posesori ai unei gândiri corecte. Linia dintre normalitate și nebunie poate fi traversată cu ușurință atunci când echilibrul e pus în pericol, iar comicul vine tocmai din îmbinarea unor teorii absurde cu argumentarea extrem de convingătoare a personajelor. Spectatorul intră în convenție pentru că simte bucuria jocului, iar asta îi oferă siguranță – până într-un punct.

Apariția Oanei Mogoș (ascunsă într-o haină de blană, în sală, până la jumătatea spectacolului) pune publicul încălzit de voie bună în dificultate pentru câteva minute. Interacțiunea dintre ea și spectatori e organică, sinceră – nu caută să declanșeze reacții străine de contextul dat, ci doar să trezească acele impulsuri, fie ele și benigne, care ajută la poziționarea față de situație. O voce, parcă, îndeamnă la relaxare; a minții, a tuturor mușchilor. Râzi – tu nu ești ca ei. Râsul devine scut poziționat cu agilitate între ce se petrece în sală și integritatea proprie. Râzi – tu n-ai să te pierzi vreodată. Râsul apără și împiedică pornirile necontrolate care stau la un gând distanță.

Monologul lui Radu Horghidan apare brusc și surprinde câteva reacții neașteptate din partea publicului. Intervenția lui are ca scop detensionarea sălii. La îndemnul omului-personaj (nuanțele jocului devin atât de subtile, încât caracterul scenic poate fi confundat cu firescul civil), o parte din spectatori iau o pauză și încep să își strângă lucrurile de pe scaune. Curios e că cei care au părăsit spectacolul în acel punct nu păreau depășiți de capacitatea de respectare a convenției, ci doar vlăguiți de intensitatea reprezentaţiei.

Spre finalul spectacolului, o Românie răvășită, amețită de fluxul de fake news care lovește din toate direcțiile, dansează pe fundalul sonor asigurat de Marin Șchiopu. Momentul coregrafic al Elenei Anghel poartă o încărcătură emoțională deosebită. Îmbrăcată în costum popular, cu mișcări largi, moștenirea culturală a unui popor alunecă, în văzul tuturor, în uitare. În spatele ei, imagini cu peisaje geografice plasează discursul mai aproape de spectator (scenografia și video-design: Mihai Păcurar). Cu un pas în față, personajul lui Răzvan Clopoțel (melanj între personalități legionare recognoscibile și oglindirea lor în societatea de astăzi) spune un monolog incisiv cu privirea ațintită către loja principală, unde Ana Maria Ciucanu întrupează o înfricoșătoare Ana Pauker. Universul care le conține pe toate acestea e, fără îndoială, unul greu de suportat.

Cu toate acestea, … în țara minunilor nu propune răspunsuri; doar îi pasează întrebările spectatorului, care iese din sală mai responsabil decât atunci când a intrat. Spectacolul prezintă un tip de adevăr prins într-o capsulă ai cărei pereți devin din ce în ce mai elastici. Se întind fără să ceară voie, modelați de fiecare replică și converg spre același punct. Corpul diform care rezultă din toate aceste frământări e viu, capătă un suflu propriu și asta pentru că e atât de ușor de recunoscut. Actorii ies la aplauze fără costume, detașați de personajele poate prea reale pe care le-au adus în fața publicului. Efortul întregii echipe de creație și căldura pe care o emană cu fiecare gest bine calculat, dublate de curajul prin care regizorul lansează o provocare necesară timpurilor noastre, fac dintr-o seară la teatru o experiență cel puțin memorabilă.

Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați

Autor: Creație colectivă inspirată de personaje și evenimente reale

Regia artistică: Adi Iclenzan

Scenografia și video-design: Mihai Păcurar

Sound-design și inginerie audio-video: Adrian Matei

Costume: Miruna Croitoru

Distribuția: Vlad Ajder, Elena Anghel, Ciprian Brașoveanu, Petronela Buda, Flavia Călin, Ana Maria Ciucanu, Răzvan Clopoțel, Ștefan Forir, Svetlana Friptu, Cristian Gheorghe, Elena Ghinea, Radu Horghidan, Oana Mogoș, Ionuț Moldoveanu, Florin Toma, Marin Șchiopu (percuție).

„Teatru’ să trăiască, laaa muuulţi aaani!”

Scurt dialog dramatic – în toate sensurile posibile

Acțiunea se petrece la un loc de joacă pentru copii, în fiecare an, pe 27 martie.

Noi (purtând coif de aniversare, cu un balon în mână): Teatrule, La mulți ani, să fii sănătos, și fericit, să ai zile senine şi seri fantastice, să fii sărbătorit cu ropote de aplauze, să …

Teatrul (fără gen, fără vârstă, fără culoare, fără greutate, fără naționalitate, dar cu suflet, purtând grimă pe jumătate de față): Să mă mai lăsaţi în pace, măi copii! M-aţi obosit.

Noi: Ţi-e rău? Ai păţit ceva? E ziua ta, avem tort, confetti, tobogan cu bile. Azi e despre tine. Hai, nu fii bosumflat!

Teatrul: Ba şi azi şi întotdeauna e despre voi. Mereu şi mereu doar despre voi. Fiecare dintre voi.

Noi: Teatrule, dar noi te iubim!

Teatrul: Aşa o fi, dar aţi uitat să şi faceţi ceva în sensul ăsta. Doar spus din gură „Te iubesc” nu înseamnă mare lucru.

Noi: Spune ce să facem pentru tine şi vom face! Orice.

Teatrul: Nu pentru mine, pentru voi: fiţi sinceri. Şi munciţi. Respectaţi-vă, faceţi cât puteţi voi de bine treaba voastră fără să vă roadă de-a altuia. Aveţi bun simţ!

Noi: Dar astea sunt vorbe din cărţi. Ceva concret, ce vrei tu – bani, statui, fani, putere, să schimbi lumea…

Teatrul: Frumuseţe, emoţie, inteligenţă, demnitate, respect, răbdare, curiozitate, umor, mirare… cam aşa ceva mi-ar plăcea. Cam aşa mi-ar plăcea să fiu ţinut minte. Lumea se schimbă în fiecare zi. Lumea e largă şi multă. Toţi vă schimbaţi şi nici nu vă daţi seama când abia dacă vă mai recunoaşteţi pe voi cei de acum abia câteva clipe. Statuile sunt reci şi grele şi porumbeii le umplu de găinaţ. Banii nu sunt niciodată suficenţi pentru fericire. Iar puterea…puterea ucide.

Noi: Eşti înţelept, teatrule. Mai spune!

Teatrul: Vă tot spun de secole şi înţelegi doar ce vreţi voi. Distraţi-vă pe seama mea, folosiţi-mă drept adăpost când vă e greu, mângâiaţi-vă orgoliile în numele meu – nu mă supăr. Aşa e convenţia. Dar câmp de bătălie în numele Nimicului nu mă transformaţi. Nu e frumos, copii! (Se ridică de pe scaun, îşi machiază şi cealaltă jumătate de faţă, face o reverenţă şi iese din scenă).

Noi rămânem singuri şi trişti. Fiecare dintre noi.

Cortina

VA URMA…

Distribuție (în ordinea intrării în scenă):

Noi – Teatrul contemporan (dintotdeauna)

Teatrul – Istoria Teatrului (de pretutindeni)

„Interesul general” pentru comedie de calitate

Actualitatea a devenit o temă de discuție sensibilă. Pare că timpul pe presează nu doar să ținem pasul cu el, din ce în ce mai grăbiți și mai repeziți în reacţii şi acţiuni, dar ne somează şi să transformăm, bunăoară, şi trecutul în prezent şi, dacă se poate, şi viitorul. Totul se raportează la utilitatea imediată, la impactul de moment. Consum şi uit. Mestecăm hămesiţi hălci medium-rare de „aici şi acum” şi tot ce a fost ori va să fie nu poate să ne intereseze decât în măsura gustului pe care îl conferă saţietăţii actuale. Ne satură, ne împlineşte aşteptările imediate, e demn de atenţia noastră preţ de o clipă acum – Like şi scroll şi am şi uitat; trecem la felul următor. Trecutul e doar un antreu la masa copioasă a snacks-urilor atâta timp cât are aromă de prezent, iar viitorul e gândul la cina de cu seară. A nu fi actual a devenit o crimă. „Desuet” e un sinonim pentru „mort”, iar avangardist nu se mai poate declara nimeni fără să pară comic.

Alegerea unui text „vechi” de comedie românească poate părea un gest extra-estetic – o demonstraţie cu implicaţii serioase în afara scenei, un manifest, o revizitare în scopuri socio-politico-documentare. De ce altceva ai vrea să montezi o piesă „comunistă”, despre nomenclaturişti, cu un limbaj de lemn şi „şopârle” demult ieşite din uz? Trebuie să fie o agendă la mijloc, trebuie să existe un interes particular actual în „Interesul general” de Aurel Baranga. Prin spectacolul pe care l-a regizat la Teatrul Dramaturgilor Români, Andrei Huţuleac nu doar că nu se aliniază imperativelor actuale, ci reuşeşte să le contrazică elegant, cu cele mai calitative mijloace strict artistice. Piesa de acum mai bine de cincizeci de ani spune o poveste relevantă fără a avea nevoie de proptelele modernizării; nu e nevoie de acordare la timpul prezent pentru a te putea amuza amar de o situaţie recognoscibilă de incompetenţă, şantaj, favoritism, ipocrizie, paranoia auto-indusă, abuz de putere – atribute deloc flatante şi general valabile, precum interesul însuşi.

Păstrând toate datele plasării concrete în timpul contemporan textului (o indicaţie subtilă de cod e însăşi ştirea care se aude în fundal, la radio, despre aselenizare – putem astfel plasa exact acţiunea în data de 3 februarie 1966) miza spectacolului nu deviază spre nicio paralelă parazitară. Povestea despre directorul Hrisanide, consoarta sa, adjunctul Carapetrache, aghiotantul Plătică şi referentul de bună credinţă Bocioacă este chiar despre ei şi nu o parabolă căutat-inovatoare. La rândul său, această tramă de birou şi budoar este un prilej de performanţă scenică speculat cum nu se poate mai inventiv din punct de vedere actoricesc şi regizoral. Replicile scrise cu umor, relaţiile contorsionate dintre personaje, răsturnările de situaţie şi comicul abundent derivat din ele sunt pârghiile acţionate inteligent de echipa de creaţie pentru a construi un spectacol bogat.

Ritmul dat de acţiunile fizice inserate cu sens şi umor şi de jalonarea precisă cu gaguri inspirate e perfect susţinut de o trupă de actori care funcţionează acordat unitar și fluent. Gesturi mici, detalii, priviri, micro-reacţii, un întreg inventar de expresii, grimase, ticuri şi intonaţii, totul ponderat în parametrii generoşi ai unei forme caricaturale stăpânite cu rigoare, formează o dioramă în care fauna umană feroce se desfăşoară în toată splendoarea voluptăţii sale. Un perpetuum mobile de acţiuni şi răspunsuri e pus în mişcare cu mici alinturi, tuşe îngroşate voit, cu perfect control susţinut de intenţii duse până la capăt. Un dulap metalic scorojit în locul unde directorul dă cu pumnul la nervi – de un singur astfel de gest e nevoie pentru a-i înţelege temperamentul şi caracterizarea e ca şi făcută. Petale de garoafe smulse din buchet şi presărate înaintea paşilor proaspăt-numitului Ministru adjunct – relaţia ipocrită de supunere şi falsă apreciere e sugerată instant.

Te amuzi copios de replicile, de pauzele dintre cuvinte, de intonaţia şi mimica lui Sorin Miron (Hrisanide). Ca un om de plastilină se mulează foarte ludic pe structura acestui personaj lipsit de coloană vertebrală şi redă febrilitatea, frica mascată de autoritate, capacitatea de adaptare şi, mai ales, lipsa de scrupule prezentată sub lejeritatea comicului demascant. E atât de bogată expresivitatea sa, atât de bine articulat interiorul acestei canalii, încât toate exagerările au efect comic pertinent. E o bucurie acest recital performant, această diversitate de mijloace actoriceşti puse în slujba unei carisme incontestabile. Dan Rădulescu (Carapetrache) funcţionează în contrapunct – cu aparentă economie de mijloace, drămuit şi timid. Are o candoare a lichelei care ţi se lipeşte de suflet prin aparenta fragilitate pe care o speculează foarte abil tehnic şi cu un bagaj consistent de resurse intelectuale.

Carol Ionescu (Plătică) e personajul secundar care devine principal prin coerenţa şi seriozitatea formei păstrate până în cele mai mici detalii. Autoironic şi consecvent, e 100% dedicat acestei portretizări în plin a servilismului demonstrativ, cu o prezenţă scenică mobilată de un gând interior clar şi lucid. Ionuţ Iftimiciuc (Linte) şi Sorin Flutur (Sfinţescu) sunt cuplul comic desprins din filmele mute, perfect acordat; intervenţiile lor precise, mimica bine controlată şi accidentele intenţionate sunt bine ponderate şi dozate. Tudor Cucu-Dumitrescu (Bocioacă) are liniştea interioară de a crea un erou al cauzelor pierdute; idealismul său patetic şi energia în crescendo care îi dezvăluie treptat latura maniacală sunt contra-balansate cu răbdare şi tact, într-o construcţie de personaj consistentă şi surprinzătoare. Rolul Luciei-Felicia Popescu Hrisanide, în interpretarea Corinei Moise are tragismul dat de jalonarea cu pauze dramatice cu efect comic imediat, iar in interpretarea Nicoletei Hâncu stridenţa necesară acestei dive ratate.

„Interesul general” e o comedie mai mult decât reuşită. E un spectacol inteligent, cu actori al căror talent transformă o poveste cu tovarăşi într-o joacă frumoasă pe care o priveşti cu drag. Râzi, te bucuri, reţii replici, povesteşti prietenilor ce „mişto a fost la teatru”. Emană pur şi simplu bucuria de a face această profesie, e jucat cu plăcere şi te molipseşti şi tu de o stare de bine. Nu ridici nicio sprânceană întru înţelegere la nicio trimitere elitistă. Nu se emit pretenţii, nu e un experiment, nu e o inovaţie – e (doar) teatru de calitate.

Teatrul Dramaturgilor Români

Interesul general

de Aurel Baranga

Regia Andrei Huțuleac

Decor și Costume Ariana Miron-Presan

Distribuția
(în ordinea indicată de autor)

AURELIA ȚINȚOCA, reporter la Televiziune:
NICOLETA HÂNCU / CORINA MOISE
TOMA HRISANIDE, director în Ministerul Construcțiilor de Mașini Paralele:
SORIN MIRON

PLĂTICĂ VASILE, din același minister:
CAROL IONESCU

TANȚI, secretară și dactilografă în cabinetul tovarășului director Hrisanide:
NICOLETA HÂNCU / CORINA MOISE

LUCIA-FELICIA POPESCU-HRISANIDE, soția tovarășului director:
CORINA MOISE / NICOLETA HÂNCU

SFINȚESCU JEAN, din Ministerul Construcțiilor de Mașini Paralele:
SORIN FLUTUR

LINTE GOGU, din același minister:
IONUȚ IFTIMICIUC

ION CARAPETRACHE, adjunctul tovarășului Hrisanide și, ulterior, superiorul lui:
DAN RĂDULESCU

BOCIOACĂ ION, referent în ministerul respectiv:
TUDOR CUCU-DUMITRESCU

Photocredit: Anastasia Atanasoska

„Casa de la ţară” – destine prea mari pentru personaje atât de mici

Zona de confort poate fi cel mai periculos loc pentru performanţă. E acel spaţiu comod al siguranţei, în care nu există surprize, riscurile sunt minime, certitudinile abundă şi sentimentul de control ţine de cald. Locurile comune şi drumurile bătătorite arareori duc spre culmi; cel mai des eşuează spre banalitate şi convenţional. Nu e nimic blamabil în alegerea chibzuită a unui parcurs perfect capitonat cu pereţii spongioşi ai precauţiei. E doar prea puţin eficient într-un timp atât de limitat. De ce să ştii încă de la primii paşi că nu vei descoperi nicio Americă; e, poate, mai onest să donezi resursele unui temerar care prinde în degete o scânteie de stea, ce poate străluci doar şi o singură clipă, şi tot contează mai mult decât o eternitate de penumbră.

Spectacolul „Casa de la ţară” de Donald Margulies, în regia lui Claudiu Goga, montat la Sala Studio a TNB este unul dintre cele mai cumpătate, mai echilibrate, mai neutre şi mai cuminţi demrsuri artistice ale stagiunii trecute. O poveste de largă inspiraţie cehoviană à la moderne despre destine frânte adunate sub un acoperiş de convenienţe e spusă în cea mai cumsecade şi previzibilă manieră. Nu e nimic greşit în abordarea cât se poate de generalistă, presărată cu clişee pe care le aştepţi – de la aruncatul paharului cu whiskey în faţă în plin conflict, până la fumatul ţigară de la ţigară pentru a sublinia starea de nervozitate a personajului. Un spectacol ca de manual spune pe-ndelete o poveste scrisă după reţetarul american de succes. Structura urmăreşte conştiincios o curbă dramatică perfectă pentru o exemlificare limpede a momentelor subiectului, relaţiile dintre personaje evoluează precis după toate rigorile scrierii dramatice, melanjul de dramă şi comedie e în cel mai just raport, iar spectacolul e fidel 100% aceleiaşi măsuri neabătute.

Vieţile consumate sau ratate ale unei familii de împrumut din paginile pieselor lui Cehov sunt expuse cu răbdare şi omenie. Unchiul Vanea şi Treplev îi oferă trăsăturile lui Elliot (Marius Manole) cel furios şi prea puţin talentat pentru a fi iubit de o mamă-vedetă cu statură de Arkadina şi ceva apucături de Ranevskaia pe nume Anna (Maia Morgenstern). O Sonia cu mult mai frumoasă, Susie (Maruca Băiaşu), iubeşte un Astrov&Trigorin, super-starul de televiziune care construieşte şcoli în Africa, Michael Astor (Gavril Pătru). Serebreakov e reinterpretat drept un regizor de succes care a dat arta pe faimă şi face filme pentru adolescenţi, Walter (Marius Bodochi) şi e pe cale să o ia de soţie pe Nell (Raluca Aprodu), alter-egoul Elenei Andreevna. Şi, la fel ca la moşiile ruseşti, în casa de vacanţă made in U.S.A. se suferă mocnit, sub aparenţa unui dolce far niente ponderat de plictiseala unei ratări fără drept de apel.

Scenariul e ofertant, partiturile actoriceşti au multe pliuri şi conflicte pe mai multe nivele; există premisele unui „spectacol de actori” de mare anvergură. Nici aşteptările nu pot fi trecute cu vederea cu uşurinţă citind distribuţia. Intenţiile sunt, cu siguranţă, cele mai nobile. Din păcate, însă, în cea mai bună dintre lumile posibile, nu e totul chiar aşa cum te-ai aştepta. Când există potenţial pentru revelaţii, emoţii care să însemne mai mult decât o seară drăguţă la teatru, gânduri care să te acompanieze preţ de multe zile, când ar putea să se întâmple acea întâlnire minunată dintre scenă şi sală despre care să poveşteşti, încă mişcat, peste ani, un spectacol cinstit nu e suficient. „Casa de la ţară” are toate atributele unui spectacol decent. Nu e flagrant eronat, nu e abuziv cu timpul şi sensibilitatea publicului. Energia pe care o degajă are un bun-simţ demn de toată aprecierea. E, pur şi simplu, prea puţin în raport cu posibilităţile proprii. Când o gospodină serveşte familiei sale o fasole bătută cu multă ceapă călită la cină e cel mai frumos gest pe care şi-l poate permite cu ingredientele pe care le poate cumpăra. Când, însă, acelaşi fel de mâncare e servit la un restaurant al unui renumit chef bucătar, nu mai e suficient.

Un spectacol bazat aproape exclusiv pe relaţiile dintre actori e interpretat la modul mult prea general. Întreaga distribuţie pare că joacă tipologii de personaje fără a oferi atenţie amănuntelor, fără prea multe nuanţe şi particularităţi. Cuvintele cad flasc la buza scenei şi intonaţiile tuturor prea rar depăşesc sonoritatea unui recitativ politicos. În mod paradoxal nu există nici prea multe derapaje care să stânjenească vădit. Nu e nimic care să sară din pagină atât de ostentativ încât să deraieze atenţia. Sentimentul de amorţeală spart la intervale prestabilite de câteva creşteri în intensitate a volumului, executate tehnic, corect, dar fără nicio strălucire, această atmosferă septică şi prea puţin vie, ca o dioramă frumos aranjată într-un muzeu de ştiinţe naturale, nu permite crearea unei emoţii altfel decât estetizante. Maia Morgenstern apasă pe cuvinte, intonează şi îşi preface ritmul vorbirii, se joacă aleatoriu cu tonurile şi reuşeşte abia în scenă finală să tempereze o artificiozitate insuficient de comică pentru a fi consistentă până la capăt.

Marius Manole îşi păstrează cel mai constant tema bine asumată, îşi foloseşte expresivitatea pentru a mobila mai generos viaţa interioară a personajului său, însă apelează de prea multe ori la poante facile pentru a fi simpatic publicului. Ruperile de ritm vin doar formal, odată cu creşterea volumului şi nu au un efect remanent. Cea mai densă scenă din spectacol este dialogul din cea de-a doua parte pe care îl poartă cu personajul interpretat de Marius Bodochi – dacă până atunci acesta s-a rezumat la a bifa trăsăturile de caracter previzibile ale unui bărbat trecut de a doua tinereţe, cu faimă şi bani, în monologul despre condiţia artistului şi deziluzia unei vieţi în numele artei face o demonstraţie concentrată a unor mijloace cu mult mai rafinate decât tonurile insinuante de până atunci.

Gavril Pătru se află în echilibru stabil constant. Personajul său aproape că nu fluctuează; rămâne acel punct stabil care poate dărâma o lume şi o face cu eleganţă, un pic de infatuare necesară unui super-star şi un plictis aproape antipatic potrivit contextului. Raluca Aprodu aproape că se străduieşte prea mult. E cea care pune în mod vizibil cel mai mult suflet, pare că vrea să tragă de una singură manşa înţepenită pentru a ridica de la sol întregul spectacol. E mai emoţională şi mai emoţionantă, o asculţi şi îţi dă motive să empatizezi cu personajul său. Maruca Băiaşu face tot ce trebuie să facă, bifează întreaga listă de sarcini scenice, dar nu depăşeşte, însă, limitele unei interpretări cuminţi şi curate.

„Casa de la ţară” e un spectacol aflat în zona de confort. Într-o scenografie elegant-funcţională creat de Corina Grămoşteanu fără prea multe năzuinţe conotative, cu o ilustraţie muzicală aleasă doar pentru a marca subtitlurile redundante dintre schimbările – nu de fiecare dată – necesare de decor, cu un ecleraj care doar luminează locul în care stau actorii şi un video design aproape insesizabil, nimic din tot aparatul scenic nu aduce cu sine plus valoare artistică. O poveste cel mult interesantă e spusă fără niciun risc, fără nicio strălucire, cu foarte puţină emoţie şi un strop de umor.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Casa de la ţară

de Donald Margulies

Traducere: Claudiu Goga

Regie: Claudiu Goga

Ilustrație muzicală: Claudiu Goga

Asistent regie: Patricia Katona

Scenografie: Corina Grămoşteanu

Video design: Constantin Simon

Light design: Bogdan Golumbeanu, Ion Vlașcu

Regia tehnică: Silviu Negulete

Photocredit: Florin Ghioca

Distribuţie:

Anna Patterson: Maia Morgenstern

Elliot Cooper: Marius Manole

Michael Astor: Gavril Pătru

Walter Keegan: Marius Bodochi

Nell McNally: Raluca Aprodu

Susie Keegan: Cătălina Mihai/ Maruca Băiaşu

Adolescenţa ucisă în acorduri de „Punk Rock”

Adolescența e o vârstă ca toate celelalte. Nu e nici mai frumoasă, nici mai complicată, în general. E minunată pentru unii și îngrozitoare pentru alții. Nu e niciun merit să fi adolescent; îți trece și destul de repede. Asta dacă nu te încăpăţânezi să rămâi „pururea tânăr şi rebel”. Spiritul fresh, coolnessul, nu prind la fel de bine pe toată lumea. Azi pare că tot mai mulţi ne infantilizăm, ne „prostim” şi încercăm să ţinem pasul cu mode şi mofturi ce se pretează generaţiilor noi. E un semn de maturizare şi să îţi dai seama dacă îți stă bine sau nu aerul imberb de revoltă sau e de dorit să priveşti oglinda cu sinceritate şi să vezi ridurile de expresie, renunţând la codiţe şi blugi rupţi în genunchi.

Spectacolul „Punk Rock” de Simon Stephens de la Teatrul Excelsior e un omagiu onorant adus adolescenţei. Revizitând pentru a treia oară o temă ce pare a fi devenit obsedantă în creaţia sa, Vlad Cristache trădează o slăbiciune pentru propriile invenţii scenice. Lăsându-se cu uşurinţă sedus de idei, imagini şi acţiuni care au funcţionat nu o dată, ci chiar de două ori în spectacole din aceiaşi sferă tematică, opţiunea de a relua aproape 1:1 universul creat nu cu foarte multă vreme în urmă pentru alte texte, dar cu aceleaşi intenţii, profunzimile se atenuează, intenţiile se diluează, iar forma devine tot mai mult replica unui succes ce nu mai poate avea, din nou, acelaşi impact. Neavând de această dată la dispoziţie un text suficient de solid din punct de vedere dramaturgic, piesa amalgamând clişe arhicunoscute despre tineri şi compunând destul de greoi un parcurs previzibil către un final anunţat şi uşor de anticipat, emoţia pe care actorii încearcă să o creeze e greu de stors din personaje schematice.

E greu de crezut că fetele în clasa a 12-a se alintă şi se fandosesc pueril cu aer de preşcolăriţe inocente. E şi mai greu de crezut că „băiatul alpha” al şcolii stă inert şi îl lasă pe bully-ul de serviciu să bată fete. Bully care la rândul său acţionează violent destul de aleatoriu, fără un comportament anterior care să îi denote derapajele. Cel mai greu de crezut e că nimeni nu se aşteaptă ca băiatul cu evidente probleme psihice, care vorbeşte ciudat de la bun început şi e recunoscut drept mitoman, acest caz clinic ambulant, să aibă un comportament deviant. Şi dacă nici după ce el însuşi ne spune de două ori că urmează ceva rău nu ne aşteptăm la deznodămât, ori nu am fost suficient de atenţi, ori pur şi simplu nu am fost convinşi să ne pese de aceste personaje unilaterale şi gata etichetate.

Inserturile de melodii punk rock în spectacol aduc energie şi ritm, animă sala, iar performanţa trupei de actori de a cânta pe rând la tobe, chitară solo şi chitară bas chiar merită aplaudată. Aduc, însă, cu adevărat acel plus care să contribuie în mod definitoriu la calitatea spectacolului? Nu neapărat. Sunt momente mai reuşite sau mai muncite în sine. Iar spectacolul poate continua la fel de bine şi în lipsa lor. Sunt grefate pur şi simplu între scene aceste piese muzicale care nu contribuie nici la consolidarea tramei, nici la caracterizarea personajelor, nici nu comentează pertinent ce se întâmplă în poveste – sunt doar cool şi atât. Iar performanţele de entertainer cu hype de vedetă rock nu îl însoţesc decât pe Alex Călin, în timp ce cu greu distingi dacă Ana Udroiu cântă la refren „Fuck the penguin” sau „Fuck the pain away”.

Dincolo de textul care cucereşte cu premisele mai mult decât o poate face, practic, cu personajele pe care nu le dezvoltă suficient şi cu situaţiile repetitive şi prea puţin credibile pentru a conduce organic spre finalul ce se doreşte, doar, a fi cathartic, spectacolul mizează mai mult pe efectul acestei atmosfere infuzate de energie muzicală şi nerv actoricesc. E violent, e cărnos, e dur şi pare că face paradă cu aceste accente ce vor a şoca. Sângele fals abundent nu e, însă, în sine, motiv de uluire. Un pistol cu capse şi mulţi decibeli nu cutremură decât timpanele, nu şi emoţiile neapărat. De dragul violenţei generalizate, se pierd nuanţe şi detalii necesare empatizării cu aceşti anti-eroi. Nimeni nu e doar bun sau doar rău, nimeni nu e doar vinovat sau doar victimă – ori aceste graniţe fine se pierd în mult zgomot şi haos voit. De la pereţii care se rup în fâşii, la maldărele de scaune şi mese răsurnate, degringolada de pe scenă denotă şi lipsa unui ax solid de gând. Furat, parcă, de atmosferă, sedus de gândul abstract, Vlad Cristache a abandonat la jumătate acele mijloace care ar fi putut duce mai departe această himeră a succesului dat de o formă probată anterior.

Trupa de actori pare condusă inegal. Rolurile feminine se rezumă la o lungă gamă de mâţâieli şi fandoseli demonstrative pe care Ioana Niculae (Lilly), Ana Udroiu (Cissy) şi Teo Dincă (Tanya) le repetă ostentativ pe diverse tonuri. Pare că tinerele de 16-17 ani nu sunt mai mult decât o sumă de mofturi şi hachiţe, superficiale şi perverse. Fără emoţie, fără sinceritate, doar fantoşe ale unei reprezentări grosiere a unui gen glossy, plastifiat – reducţionistă şi deloc ofertantă această abordare ce crează un dezechilibru deloc benefic spectacolului. Personajele masculine sunt şi ele ştampilate by default: macho – Nicholas (Alex Călin), nerd – Chadwick (Alex Popa), bully – Bennett (Matei Arvunescu), weirdo – William (Dan Pughineanu).

Alex Călin are meritul de a nu suprasolicita un rol care nu îi oferă prea mult material dramatic şi e moderat în prezentarea acestui puşti teribilist căruia îi dezvoltă şi latura sensibilă. Alex Popa e cel mai prezent, concentrat şi expresiv din scenă. Cu o forţă reală de introspecţie, îi oferă multe valenţe de frici, neputinţe şi optimism şi speranţă personajului său, reuşind să emoţioneze chiar şi cu un monolog scris ca un manifest ideologic, lipsit de căldură. Matei Arvunescu are o desincronizare între ceea ce exprimă corporal şi vocal şi ceea ce gândeşte foarte bine articulat despre personajul său. Acest Joker-wannabe care torturează din plăcere și plictiseală destul de stângaci nu poate fi credibil până la capăt din cauza lipsei de control asupra mijloacelor sale. Dan Pughineanu are stranietatea necesară acestui caz patologic pe care o suprasolicită în prima parte printr-o frazare obositor de mitraliată, destul de greu inteligibilă în primă fază. Odată ce trece dincolo de forma de suprafaţă şi îşi căptuşeşte rolul cu intenţii şi sentimente mai bine motivate intră pe o şină turnantă spre abisul acestei minţi rătăcite pe care o apără cu emoţie în scenele finală.

„Punk Rock” e un spectacol care îşi propune să fie un hit fără a avea, însă, versuri prea catchy. Energia există, vibe-ul se amorsează încet-încet, actorii fac tot ce trebuie, sună bine, luminile fac atmosferă, şi, totuşi, nu e suficient să vrei să ridici stadioane întregi în picioare ca să şi reuşeşti asta. Când pe scenă apar din senin manechine ilustrative şi când personajul principal feminin dispare pur şi simplu din poveste la final fără a se mai elucida şi ce anume se întâmplă cu el, oricât de fresh ar fi soundul, vuietul corzilor metalice nu poate acoperi sentimentul de pană de inspiraţie reconvertită în gălăgie şi haos.

Teatrul Excelsior

Punk Rock

de Simon Stephens

Traducerea Bogdan Budeș

Distribuția:
William Carlisle – Dan Pughineanu

Bennett Francis – Matei Arvunescu

Chadwick Meade – Alex Popa

Lilly Cahill – Ioana Niculae

Cissy Franks – Ana Udroiu

Nicholas Chatman – Alex Călin

Tanya Gleason – Teo Dincă

Dr. Richard Harvey – Oliver Toderiță / Robert Radoveneanu

Regia: Vlad Cristache

Scenografia: Andreea Tecla

Lighting design: Cristian Șimon

Asistent lighting design: Nicoleta Ivan

Sound design: Andrei Doboș

Preparator muzical percuție: Lucian Maxim

Preparator muzical chitară și bas: Adi Coman

Grafică covor scenă: Karla-Maria Broșteanu

Producător delegat: Vasea Blohat

Video și grafică afiș: Iustin Șurpănelu

Photocredit: Andrei Gîndac

Joker e „Don Juan”

Vedeta și trupa sa – timp de secole aşa a funcţionat entertainmentul iubit de public. Cumpărăm, încă, bilet pentru a-l vedea pe un anume actor; aproape că nici nu mai contează în ce rol. Devenim fani uşor şi pe el şi nu ai pe el vrem să îl vedem. Şi suntem indulgenţi şi îi aplaudăm cu admiraţie sinceră şi reuşitele şi mai-puţin-izbânzile. Iar ea, vedeta, uşor-uşor se cuibăreşte confortabil în acest statut şi repetă inepuizabil aceleaşi grimase, aceleaşi tonuri, aceleaşi gesturi, aceleaşi sertare şi buzunare din care scoate ca din pălărie cubuleţele de zahăr ciondănite cu poftă de publicul său. Există, însă, din fericire, şi vedeta necomercială; mai puţin răsfăţată de fanclubul fidel, mai puţin recognoscibilă de lumea largă. Vedeta care susţine un întreg repertoriu al unui teatru, vedeta pentru care se aleg textele ce urmează a fi montate, vedeta care munceşte mai mult decât toţi colegii la un loc şi care, dincolo de succes şi admiraţie, atrage şi respectul profesional datorită calităţii şi profesionalismului; vedeta care nu face rabat de la corvezi, care nu se cruţă, care nu punctează doar la capitolul „imagine” şi record de reprezentaţii bifate, ci cu răbdare şi consecvenţă îşi onorează profesia.

Teatrul Nottara are o asemenea vedetă devenită rara avis în trupele din ce în ce mai eterogene, mai ad-hoc şi mai fluide, a căror alcătuire nu pare a urmări nicio strategie nici artistică, nici managerială. Şerban Gomoi este acest actor pentru care merită să propui un text, care dă curajul regizorilor să rişte, pentru care merită să cumperi biletul. Distribuindu-l în rolul titular din „Don Juan”, Cristi Juncu a ştiut exact pe ce mizează, pe ce se poate bizui: un trunchi solid pe care poate altoi fel de fel de floricele. Partea bună este că, într-adevăr, pariul uşor de intuit e câştigat. Partea mai puţin fericită e că odată ce a găsit cheia pentru eroul său, regizorul pare să fi pierdut din inspirația de a construi un univers la fel de consistent şi împrejurul său. Spectacolul pare un deşert destul de monoton, cu câteva oaze răzleţe şi o cetate Bagdad în mijloc.

Don Juan este un puşti răsfăţat – aşa cum o arată nu doar pijamalele, papucii și ursulețul de pluș, dar şi energia şi curiozitatea. Păcatele sale sunt curiozitatea şi spiritul rebel ca de copil plictisit de lecţiile plicticoase ale unei lumi ce îi ţine inteligenţa în loc cu toate canoanele şi rigorile sale depăşite. E seducător pentru că e liber Don Juan. E pervers pentru că e mai viu decât toată societatea pietrificată la propriu şi la figurat din jurul său. E spontan, e obraznic, e teribilist şi îşi ascunde emotivitatea în spatele bravadelor adolescentine, dar are prilejul de a-şi devoala umanitatea şi nobleţea cu un iz de candoare şi chiar onoare. Nu e rău şi nu face rău din vocaţie acest Don Juan închipuit ca o figură desprinsă de la Curtea Regelui Soare de la brâu în sus şi din sala de fitness de la brâu în jos – nu întâmplător această natură duală, această simbioză de trecut vetust şi prezent cultivat egocentric funcţionează cu efect de imagine comică, dar merge şi mai profund în caracterizarea personajului aflat în cumpănă între plăcere şi păcat.

Spectacolul din jurul acestui personaj totemic, aproape omniprezent în scenă, nu e la fel de bogat. Personajele secundare sau episodice defilează spunându-şi monologurile cuminţi, după morga clasicismului dojenitor sau cu spuma comică a aceleiaşi perioade. Şi oricât de cuceritoare ar fi povestea acestei seducătoare figuri de legendă, spectacolul oboseşte sub greutatea multor intrări şi ieşiri din scenă, a multor personaje schematice care subliniază, doar, redundant aceleaşi situaţii şi acelaşi tip de relaţii cu personajul principal. Păstrând toate intervenţiile din piesa originală de acum aproape 400 de ani, ritmul devine plicticos şi impactul iniţial se diluează în scene mărunte care amână un final amputat, astfel, de strălucire.

Gabriel Răuţă (Sganarel) încearcă să ţină pasul cu resursele partenerului; prezenţa sa, însă, în contrapunct cu vioiciunea pe care o susţine cu atenţia, concentrarea şi promptitudinea sa, compun un portret oarecum stângaci, puţin dezechilibrat. E foarte tehnic, nu exagerează cu nimic, e calculat şi bine drămuit întregul său parcurs, însă există acest sentiment de traseu jalonat artificial pe care îl urmăreşte conştiincios. Diana Roman (Elvira) îşi tânguieşte întregul rol pe o singură notă. Vocea plângăreaţă şi gândul unic păstrat preţ de un monolog lung oferă cea mai obositoare scenă a spectacolului. Răzvan Bănică (Pierrot) reuşeşte să devină personaj principal în scena sa şi micile bufonade pe care le înnoadă foarte lejer, arsenalul de mijloace comice, funcţionează matematic cu efect imadiat. Rareş Andrici (Don Carlos) alege să îi dea o miză personajului său şi acţionează în numele unei uimiri perpetue care îi oferă posibilitatea de a juca mai aplicat decât partenerul său, Vlad Bălan (Don Alonso) care punctează doar foarte general un personaj aproape de prisos.

Mihaela Subţirică (Charlotte) şi Sorina Ştefănescu (Mathurine) sunt un cuplu comic suficient de amuzant, însă fără niciun motiv de entuziasm în plus. Ion Haiduc (Un cerşetor) prelungeşte cu mult peste cât ar fi fost mai mult decât suficient prezenţa sa pe scenă şi miza momentului scade simţitor. Paul Chiribuţă (Don Jouis) e un tată care spune cu convingere o tiradă, fără, însă, prea multă emoţie. Sorin Cociş (Dimanche) arată foarte explicativ trecerea de la intransigenţă la nedumerire şi, apoi, la măgulirea pe care o traversează personajul său.

Şerban Gomoi (Don Juan) are alura unui Joker à la Heath Ledger. Îi e foarte limpede de ce acţionează atât de absurd personajul său, ştie de ce minte când minte, de ce ţine lecţii de „anti-morală”; e condus de un gând care îl preocupă, are energia interioară ca o combustie care nu îi dă voie să rămână indiferent, e foarte ludic şi foarte liber. Pe lângă intenţii şi un proces personal care denotă migală şi concentrare, expresivitatea sa, sinceritatea sa artistică, vin din plăcerea evidentă de a fi pe scenă. Are o bucurie de a se juca, de a descoperi „aici şi acum” ce urmează să i se întâmple personajului său. E foarte bogat universul interior al lui Don Juan datorită sentimentelor pe care Şerban Gomoi le lasă amestecate de gândurile spontane ale unei minţi agere şi neconvenţionale aşa cum este cea a lui Don Juan. Carisma sa nu vine din culoarea ochilor sau forma feţei – blândeţea ochilor, mai degrabă, tristeţea pivirii care trădează însingurarea din spatele măştii de bufon răsfăţat şi cinic e motivul pentru care „te îndrăgosteşti” nu de bărbatul Don Juan, ci de arhetipul Don Juan.

O comedie clasică poate fi „o seară plăcută la teatru” sau „o experienţă interesantă”. „Don Juan” în regia lui Cristi Juncu la Teatrul Nottara este câte puţin din fiecare şi încă ceva – întâlnirea dintre un actor şi un rol; un actor ce merită astfel de contexte, aflat, încă, în căutarea spectacolului care să îl merite, pe el, deplin.

Teatrul Nottara

Don Juan

de Molière

Regia și versiunea scenică a textului: Cristi Juncu

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Light design: Cristian Șimon

Distribuția:

DON JUAN, fiul lui Don Louis – Șerban Gomoi

SGANAREL, valetul lui Don Juan – Gabriel Răuță

ELVIRA, soția lui Don Juan – Diana Roman

CHARLOTTE, o țărancă – Mihaela Subțirică

PIERROT, un țăran – Răzvan Bănică

DON CARLOS, fratele Elvirei – Rareș Andrici

DON LOUIS, tatăl lui Don Juan – Paul Chiribuță

DIMANCHE, un negustor – Sorin Cociș

MATHURINE, o altă țărancă – Sorina Ștefănescu

UN CERȘETOR – Ion Haiduc

GUSMAN, servitoarea Elvirei – Raluca Jugănaru

DON ALONSO, alt frate al Elvirei – Vlad Bălan

STATUIA COMANDORULUI – Alex Floroiu

O ALTĂ STATUIE – Claudia Moroșanu

Locuitorii interşanjabili dintr-„O casă deschisă”

Tragicomedia este cel mai ofertant context pentru performanță actoricească. „Carnea” personajelor puse în situaţii ambigue, zonele gri de suferinţă şi umor, îmbinarea firelor întrepătrunse de gravitate şi haz fac posibilă întâlnirea actorilor cu relaţii şi situaţii bogate; „ai ce juca”! Cu cât e mai simplă în aparenţă povestea, cu atât e mai contorsionat interiorul unei trame în care şi râzi şi plângi de nişte destine uşor recognoscibile. Nu e deloc uşor de ponderat o asemenea structură, dar devine extrem de consistentă odată ce autorul găseşte cheia potrivită a tonurilor căzute la pace şi acel ceva, acel twist care să o individualizeze relevant.

„O casă deschisă” de Will Eno este o piesă cu potenţial; un moment de cumpănă al unei familii măcinate de sentimente tocite, frici personale, neputinţe generaţionale – un tablou dramatic al unei realităţi uşor de replicat, redat fidel şi sensibil. Odată ce tensiunea relaţiilor nerezolvate ajunge în punctul culminant, dramaturgul alege să exploreze o modalitate originală de rezolvare – înlocuirea succesivă a personajelor cu versiuni solare, neutre, aproape plastifiate. Ies din scenă rând pe rând aceste suflete chinuite şi intră înapoi nişte carcase vesele desprinse din reclamele la detergenţi şi pastă de dinţi. Pe cât de pluristratificate erau emoţiile şi gândurile celor din familia stereotip-disfuncţională, pe atât de unilateral e universul optimist şi obositor de banal al celor care vin să trăiască în casa devenită vacantă. Capcana acestui text seducător ca propunere e tocmai trecerea de la o primă parte îmbibată de planuri secundare, de sensuri dublate de intenţii nespuse, de o densitate crescută de interdependenţe şi gânduri sofisticate la un deznodământ tern, politicos, populat de personaje sterile, lipsite de o interacţiune reală şi de un scop. Pare o promisiune abandonată de dragul interesantului care de fapt rămâne o formă ce nu duce nicăieri, ci doar amplifică sentimentul de neîmplinire.

Teodora Petre a mizat just pe impactul relaţiilor din prima parte şi a oferit actorilor un safe space în care să dezvolte acele vieţi interioare detaliate şi cu adevărat interesante. Păstrarea aceluiaşi stil realist pe tot parcursul spectacolului şi alegerea de a nu sublinia stranietatea intruziunii suprarealiste are o eleganţă care evită suprasolicitarea structurii dramatice, însă nu e suficient de creativă pentru a îmbrăca scheletul propu, doar, de dramaturg. Dacă în prima parte relaţiile dintre personaje sunt atent observate şi bine ancorate în reacţii, comentarii, priviri, pauze, gesturi, o întreagă coregrafie emoţională a cuvintelor nespuse şi a sentimentelor reprimate, finalul devine o linie dreaptă şubredă care cade brusc nealimentată de suportul spectacular. Cu mai mult curaj, poate, acest ultim sfert de spectacol nesusţinut din scriitură de personaje le fel de solide, ar fi avut nevoie de sprijin exterior pentru a rămâne la nivelul construcţiei foarte solide reuşite până atunci.

Distribuţia funcţionează precis, ca o echipă bine antrenată, cu reuşite personale deloc surprinzătoare, însă, mereu îmbucurătoare. Adrian Titieni (Tatăl) are o paletă complexă de nuanţe ale comentariilor; e ludic şi stăpân pe mijloacele sale, alternează fluent intensităţile şi îşi jalonează construcţia personajului ca pe un teren accidentat pe care îl parcurge cu siguranţa unui atlet de performanţă. Frica şi neputinţa unui bărbat căruia boala i-a amputat spiritul sunt mascate de hachiţele unui bolnav răutăcios, alintul unui copil mare care dă vina pe familie pentru spaimele proprii. Îl urăşi şi îl compătimeşti totodată şi, cel mai important, îl înţelegi; îţi oferă toate motivele să empatiezi cu el, dar şi să îl dispreţuieşti; e haios, dar şi înspăimântător de egoist – această ambivalenţă constantă e cea mai frumoasă nuanţă a interpretării lui Adrian Titieni.

Elvira Deatcu (Mama) are cea mai grea partitură din spectaol. E punctul fix, locul de intersecţie al tuturor reproşurilor, fricilor şi resentimentelor celor din familia sa. Nemişcată de pe canapeaua din centrul scenei, gestionează cu zâmbet aproape profesional, ca o soră medicală, ca o însoţitoare de zbor, toate conflictele ce stau să izbucnească. Poartă interiorizat cicatricile tuturor anilor în care a stat ca o căptuşeală groasă între ai săi, pentru a încerca să prevină catastrofe familiale. Pare că i s-a consumat iubirea; vrea să simtă, vrea să răspundă cu drosgoste, dar tot ce mai poate face e să reproducă formal ce îşi mai aduce aminte că a trăit cândva. Cu eleganţă, cu economie de mijloace, atentă la ceilalţi, reacţionând just şi cu un plan secund alimentat continuu, poartă o lume întreagă de emoţii interioare pe care doar din priviri şi tăceri ne dă voie să le intuim în spatele clişeelor şi politeţei haioase.

Ioana Bugarin (Fiica) are multă prospeţime în reacţii, însă e foarte tehnică în ascultarea sa; nu are suficientă concentrare asupra sensurilor replicilor şi, de multe ori, frazarea sa nu denotă nţţelegerea exactă a intenţiilor. În monologul în care împărtăşeşte cu ceilalţi frica sa are cnadoare şi reuşeşte să emoţioneze tocmai datorită sincerităţii artistice pe care o accesează controlat şi cu gând limpede. Niko Becker (Fiul) e foarte concentrat şi atent la parteneri; îi urmăreşti şi atunci când îi ascultă pe ceilalţi sau când în mod voit se distanţează în prorpiile gânduri, tocmai pentru că are o prezenţă scenică dublată de o temă personală urmărită fără abateri, cu o intensitate ce îl individualizează. Ioan Batinaş (Unchiul) are o cumsecădenie blajină şi joacă fără artificii de prisos; clad, cu măsură, ponderat şi firesc, acest frate cu destin blazat e o prezenţă recognoscibiă în orice familie şi devine un martor activ indispensabil.

„O casă deschisă” în regia Teodorei Petre la Teatrul Odeon este un spectacol care, în primul rând, spune o poveste; emoţionantă, stranie, în care te poţi recunoaşte pe tine însuţi. Tranziţia de la acest micro-cosmos găunos, dar plin de emoţie la versiunea optimistă general-valabilă atât de sterilă şi crispant de artificială e mesajul clar la care putem reflecta – ne dorim, oare, o existenţă „fericită” în binecuvântarea sărăciei întru duh sau preferăm viaţa complicată, aşa cum e ea, cu sentimente greu de tranşat, dar cu mult mai vie? Casa rămâne deschisă, la fel şi opţiunile pe care aceste întrebări le oferă generos spectatorilor.

Teatrul Odeon

O casă deschisă

de Will Eno

Regia și Traducerea: Teodora Petre

Scenografia și light design: Ioana Pashca
Muzica: Cezar Antal

Distribuție:

Tatăl: Adrian Titieni
Mama: Elvira Deatcu
Fiica: Ioana Bugarin
Fiul: Eduard Trifa / Niko Becker
Unchiul: Ioan Batinaș

Photocredit: Bogdan Catargiu

„Abuzarea publicului” şi responsabilizarea lui

Obişnuinţa este periculoasă; ucide atenţia şi curiozitatea şi le înlocuieşte cu o mulţumire călâie care amorţeşte şi gândurile şi sentimentele. Confortul, pe cât de plăcut se dovedeşte a fi, nu poate deveni o procrastinare perpetuă a firii, în care nu superi pe nimeni şi nu eşti deranjat defel. Rutina şi automatismele ucid; spirit şi vocaţie, voinţă şi personalitate. Te uzezi în obişnuinţe, repeţi mulţumit aceleaşi acţiuni şi ţi se pare că duci o viaţă cât se poate de ok. Nu mai ştii, de fapt ce îţi place, nu mai decelezi care îţi sunt gusturile, nu mai doreşti prea multe, nu te mai interesează mai nimic – eşti bine şi reiei ciclul din lista cu bife pentru a-ţi cocoloşi egoul că totul e sub control şi la locul lui. Nici la teatru nu mai ştim exact de ce mergem. „Pentru că e frumos”. „Pentru că aşa se face”. Dar ce căutăm în sala întunecată? Noi, om cu om, fiecare în sinea lui, cu aşteptările personalizate, cu motivele ale lui şi numai ale lui, nu mai ştim exact de ce cumpărăm biletul.

Spectacolul „Abuzarea publicului” de Peter Handke, în regia Eddei Coza, produs de Centrul de Creaţie şi Cercetare „Ion Sava” în cadrul programului 9G la TNB, este o experienţă care strămută obişnuinţele obosite ale spectatorului lenevit. Timp de mai bine de o oră patru actori se adresează direct publicului într-un monolog-eseu despre ce presupune receptarea actului artistic. Fără decor, fără prea multe artificii, deliberat anti-dramatic, textul devenit bornă a unei noi specii dramatice, Sprechstück, e un lung şir de afirmaţii cu iz retoric, mitraliate pentru a scoate din letargie distinsul spectator încremenit în canoane. Provocarea artistică pentru Dan Coza, Carol Ionescu, Irina Ștefan, Vlad Brumaru e uriaşă: cum să joci un spectacol fără acţiune, care îşi proune să conteste toate rigorile şi structurile exersate în secole de istorie a teatrului universal? Ce faci pe scenă când nu trebuie să faci nimic? La fel de intimidantă e şi miza regizorală pentru Edda Coza: cum poţi convinge publicul, fără invenţii teatrale, să asculte un discurs didactic despre funcţia receptării, în urmă căruia să nu plece acasă cu impresia că nu a înţeles prea mare lucru? Cum faci simpatic un text destul de arid, inteligent, care vrea să zgândăre, dacă nu să enerveze, chiar, spectatorul; ce anume îl face spectacol şi nu Ted Talk?

Dacă toate celelalte concepte aristotelice sunt puse în discuţie şi răsturnate abil într-un ritm perfect antrenat între replicile tăiate milimetric între cei patru actori, convenţia este cea care rămâne acceaşi. Teoria despre timp, spaţiul care ne ţine împreună fără a fi scindat între ficţiune şi realitate, durata comună, intenţiile care fac mai interesant publicul decât piesa, totul este explicat cu un firesc artistic foarte carismatic şi prietenos. Şi chiar dacă nu înţelegi exact de ce timpul e miza cea mare a acestei întâlniri artistice neconvenţionale, cei patru îţi capătă încrederea; par foarte în cunoştinţă de cauză şi îţi oferă ei, ţie, timpul lor pentru a-ţi explica ceva ce pare important. Performanţa lor e tocmai aceea de a fi atât de calzi, de haioşi, chiar, de empatici, spunând vorbe repetitive care presupun o aplecare spre studiul mecanismelor teoretice ale spectacologiei.

Sunt foarte precişi. Concentraţi fără a lăsa nicio clipă impresia unui efort de sincronizare. Sunt un mecanism acordat la secundă, care ritmează fără să bagi de seamă acest discurs deloc prietenos, altfel. Publicul nu e abuzat; dimpotrivă. Pasajul recitării invectivelor adresate în canon spectatorilor e prefaţat de cel mai politicos şi afabil avertisment. Abia aştepţi, parcă, să îţi fie aruncate injurii de către aceşti oameni de bun simţ. Şi aşa se şi întâmplă. Fără nicio patimă, fără nimic personal, substantivele comune iritante şi jignitoare curg în şuvoi, potențate de efectele sonore până la cacofonia totală. Şi, nu, nu te simţi insultat. Miza nu pare a fi aceea de a scandaliza pe nimeni. E o demonstraţie inteligentă de bun simţ artistic în contra-partidă cu multele „experimente” care vor cu orice preţ să şocheze. Câteva minute bune de argou destul de scârbos pot fi mai elevate decât spectacole cu pretenţii făcute cu dispreţ real pentru public, doar pentru a mângâia orgoliul celui a cărui semnătură o poartă.

Nu există niciun pic de ego în acest spectacol. Nimeni nu se arată pe sine şi nu defilează cu talentul său. E o mostră de generozitate modestă. Cu multă măsură, cu zâmbet sincer, emoţie neascunsă şi, mai ales, privire pe bune, patru actori îţi vorbesc prieteneşte despre ce înseamnă a fi spectator. Îţi spun cu vorbe multe şi bine drămuite că eşti responsabil atunci când te pui în rolul de spectator. Faţă de tine şi timpul tău în primul rând. E o lecţie despre ce înseamnă să fii spectator; cât e de frumos şi de serios. Şi cât de puţin ne luăm în serios acest statut; cât de prea obişnuiţi suntem pentru a mai băga de seamă de ce e frumos să mergi la teatru, de fapt.

Şi te amuzi, şi eşti pus pe gânduri, şi îi urmăreşti atent, şi le răspunzi cu un zâmbet şi îi priveşti şi tu altfel decât pe nişte personaje de dincolo de graniţa invizibilă a celui de-al patrulea perete. Chiar îi priveşti, nu doar îi vezi. Şi îi ascuţi, nu doar îi auzi. Şi nu îţi mai fuge gândul la reţeta pentru cină sau la telefoanele pe care le ai de dat mâine dimineaţă. Experimentul este reuşit tocmai pentru că spectatorii sunt la fel de prezenţi ca cei patru actori. Devine, într-adevăr, o comunicare constantă; un împreună în acelaşi timp, şi în acelaşi spaţiu, având aceleaşi intenţii. Ne sincronizăm lejer, fără să ne crispăm cu non-povestea despre teoria artei teatrului ş nici nu ne dăm seama când ne însuşim aceste concepte desprinse din studii teatrologice.

„Abuzarea publicului” face oficiul de igienizare a conştiinţei spectatorului de teatru rutinat. După o oră şi un sfert în care îţi pui mai în glumă, mai în serios, problema statutului tău de spectator pleci mai liber şi mai sincer; te îmbibi de spiritul tonic şi senin al celor patru care aproape că îţi devin prieteni. Le eşti recunoscător că nu au jucat un spectacol, ci ţi-au oferit din timpul lor pentru a te face atent la tine însuţi. Asumarea lor, gândul lor limpede, documentarea din spatele avalanşei de cuvinte niciodată poticnite, potrivite la fix cu ale partenerului, acest exerciţiu exact şi performant de lucru în echipă este echivalentul unei ore de terapie pentru spectatorul de teatru blazat. Dacă ai obosit să vezi teatru, întâlnirea cu acest anti-spectacol e cel mai frumos „theatre break all inclusive” care îţi încarcă instant bateriile.

Teatrul Național „I.L. Caragiale” Bucureşti

Producție realizată de Centrul de Creație și Cercetare Ion Sava

în cadrul programului 9G la TNB

Abuzarea publicului

de Peter Handke

Traducere: Victor Scoradeț

Regie: Edda Coza

Regia tehnică: Daniel Buglea

Lumini: Cristian Ciopată

Sunet: Sabin Mihoc, Octavian Vasile

Cu: Dan Coza, Carol Ionescu, Irina Ștefan, Vlad Brumaru

„Împărăteasa Chinei” își strigă povestea

Inovația pare a fi devenit obligatorie. Dacă nu inventezi, musai, ceva – degeaba mai faci spectacolul. Ai, nu ai ceva nou de arătat, ai găsit, nu ai găsit „forme noi”, trebuie cu orice preţ să pui capul pe pernă convins că iar ai pus o cărămidă în zidul noutăţii. Dacă, bunăoară, nu mergem înainte, stăm pe loc; ba mai rău: dăm înapoi. Există situaţii când a sta şi a contempla civilizat, aşezat şi cuminte se dovedeşte a fi o atitudine mai cinstită decât încăpăţânarea de a scoate din pălărie ceva, orice, atunci când pălăria s-a golit demult. Uneori e mai constructiv să recunoşti ce vezi în oglindă decât să mai pui un strat gros de machiaj şi să forţezi prelungirea termenului de valabilitate. Ce ieri a fost nou nu mai poate fi tot nou şi mâine, şi poimâine, şi peste zece ani; te împaci cu ideea la un moment dat şi nu insişti întru rebeliune şi avangardism până la adânci bătrâneţi, ci respecţi propria inovaţie care, inevitabil, devine main stream, se clasicizează, apoi trece în lada pe care scrie „old school”. Cu cât ne acceptăm mai onest locul, cu atât putem fi cu adevărat sinceri în arta noastră.

Spectacolul „Împărăteasa Chinei” de Ruth Wolff, montat de Alexander Hausvater la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte pare un strigăt violent de neacceptare a trecerii timpului. Forme vechi, învechite prin re-re-recilare, defilează cu siguranţa de sine a noutăţii de ultimă oră, ca şi când e un păcat să nu ai continuu inspiraţia de a te reinventa. Într-un spaţiu neprietenos, cu aspect arbitrar, încropit, parcă, pentru a fi multifuncţional fără niciun merit estetic, panouri greu de mânuit se poticnesc în câteva formaţii de două luate câte trei pentru a mima jocul de-a pesrpectiva. În realitate, însă, storurile de fereastră devenite ecrane obstrucţionează, doar, diverse segmente din scenă în funcţie de locul ocupat în sală. O perindare cu aer amatoricesc de costume din materiale lucioase şi, aparent, ieftine în sens ostentativ-crispant, care reflectă lumina în mod kitschos, un pas lent cu intenţia de morgă simbolică ce subliniază tensiunea şi ritualul dintr-o Chină cu rădăcini mitologice, devin doar o formă lipsită de orice însemnătate în spaţiul înghesuit între panouri gri manevrate accidentat cu şnur de plastic; un întreg arsenal de semne desacralizate se adună abulic pentru a spune o poveste despre tot şi mai nimic.

Actorii ţipă. E prima observaţie care se desprinde uşor; prima concluzie legată de intenţia de joc, de indicaţiile regizorale. „Tare! Şi mai tare! Cel mai tare!” pare a fi fost sloganul sub care a stat construcţia fiecărui rol. De ce ţipă actorii e mai greu de intuit. Poate pentru că e important ce spun. Poate pentru că e o formă de interpretare în care tehnica vocii azvârlite în spectator întru impresionare s-ar dori a stârni impresii puternice. Oricare ar fi motivaţia din spatele acestor icnete din gât, şi din piept, şi din stomac, gând al actorilor care să vină pe dedesubt pentru a căptuşi personajul nu există. Mai ales în cazul actorilor principali – Ada Navrot şi Tache Florescu sunt cei mai performanţi în atingerea mulţilor decibeli şi cei mai puţin atenţi la ce spun personajele lor, de ce – fantoşele pe care le poartă pe scenă au ca singur scop expunerea unidimensională a unei trăsături de caracter standard: Împărăteasa e rea şi Actorul e haios. Răutate demonstrativă şi simpatie aşijderea – atât de arătat, atât de formal, atât de explicat, atât de artificial, încât Împărăteasa nu inspiră nici frică, nici putere, nici seducţie, nici inteligenţă, iar Actorul e departe de a stârni empatie sau simpatie; ambii rămân la stadiul de contururi butucănoase trasate cu cărbune pe o hârtie mototolită, de un orb, cu mâna stângă.

Ideea de ramă a unui muzeu cu ghid care prezintă figura istorică a Împărătesei Tz’u-hsi poate părea un mod eficient de a trasa paralele între trecut şi prezent. Realizarea concretă, însă, pare o caznă coregrafică de a ocoli obstacole în scenă şi se diluează până când e abandonată undeva între proiecţii cu prea puțini pixeli, ilustrative și tautologice şi o estetică depăşită de vre-un deceniu. De la dragonul citat şi plimbat pe scenă sub forma unui tub lucitor ce pare un proiect premiat cu steluţă aurie al unui elev sârguincios, până la ceasul instabil ce pare că se poate rupe la îmbinărille cu lipici la orice pas, impresia de nefinisat, de improvizaţie, planează peste întreg spectacolul.

Mesajul acestei desfăşurări de forţe redundante e la fel de amestecat precum intenţiile inconsecvente ce par a avea ca singur scop uluirea în faţa unui produs recunoscut drept un triumf artistic. Ori produsul e oricum, numai triumfal nu; iar arta pe care o evocă poate fi recunoscută doar cu îngăduinţă. Comentariul social, corul dublat de fragmentele de text proiectate, cuvintele subliniate şi răstite încă şi mai şi decât restul tonurilor înalte, amalgamul de naţionalism, imperialism, anti-rasism, feminism, anti-monarhism, de fapt anti-… şi pro-… de-a valma cât să fie suficient de interesant şi scandalos, nu spune mai nimic concret şi rămâne doar încă un răcnet neputincios într-un formalism pompos lipsit de vitalitate.

„Împărăteasa Chinei” e un spectacol demonstrativ care nu reuşeşte să îşi găsească un filon de sinceritate artistică în jurul căruia să poată coagula coerent un concept. Rămâne o coregrafie de chenare de aluminiu pe roţi, o sumă de paşi lenţi către niciunde şi o mască de pudră albă peste feţe care zâmbsc sau nu la comandă fără a şti de ce. Cozi lungi de păr puerile şi codiţe prelungite cu creion dermatograf în jurul ochilor ţin loc de caracterizare la fel de autentic precum e tot gândul din jurul acestui text rămas la jumătatea drumului dintre elogiu şi oprobiu.

Teatrul „Tony Bulandra” Târgovişte

Împărăteasa Chinei
de Ruth Wolff

regia: Alexander Hausvater

decorurile: Alin Gavrilă

costumele: Mc Ranin

muzica: Nicu Alifantis

coregrafia: Galea Bobeicu

video design: Constantin Șimon

asistent regie: Maria Nicola

Cu: Ada Navrot, Tache Florescu, Alex Iezdimir, Sebastian Bălășoiu, Iulia Verdeș, Oana Marcu, Liviu Cheloiu și Vestitorii: Delia Lazăr, Cristina Dumitra, Antonia Ionescu, Andrada Fuscaș, Florin Georgescu, Andrei Mărcuță.