„Fetele Pelican”. O casă și un spectacol foarte roz

de Diana PARPALEA

Manipularea este un joc parșiv, practicat de mulți și folosit în multe meserii, un joc care ar trebui să fie interzis. Iar când acesta se folosește ca un joker ascuns sub pălărie în relațiile de familie, știm sigur că lucrurile nu vor fi prea roz. Uzul de putere pentru a domina și a isca ceartă doar de dragul artei nu e prea plăcut pentru victime, dar ar putea deveni un subiect pentru o comedie cu umor negru.

            Spectacolul „Fetele pelican” de la Teatrul Nottara din București, regizat de Horia Suru este o comedie de bulevard cu ștaif despre (ne)sacrificiul familiei pelican de a fi fericită. Spectacolul propune un subiect de familie cu momente dramatice, de umor, dar și burlesc. Toate aceste elemente și rozul mult al casei creează un spectacol plăcut și echilibrat.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

            Povestea fetelor pelican și a singurului băiat din familie e despre sacrificii și regrete, despre nemulțumiri continue din cauza sacrificiilor. Mama pelican, continue să bântuie prezentul fetelor sale, chiar și după moartea acesteia. Cele patru fete se strâng în casa roz cu multă muzică pentru a bea un pahar, sau mai multe, de proseco în timp ce problemele intime din viața fiecărei reies la suprafață printre pașii de dans. Au loc discuții despre frumusețea zilelor pe când mama lor era în viață și făceau diverse lucruri: furau din magazinele corporatiștilor ori se strângeau de ziua ei și se înfruptau dintr-un tort imens. Apoi se discută despre nefericita și trista viață a timpurilor din prezent. Astfel, Horia Suru, regizorul spectacolului, creează în acest univers pestriț mici universuri ale fiecărui personaj. Aduce și elemente de show, dar creează și momente de familie cu emoție. Nu se pierde niciodată umorul, dar ar fi putut exista mici retușuri ori renunțări ale unor scene – scena de la final, din dormitorul mamei, în care există un moment coregrafic, care nici nu ajută spectacolului, nici nu este unul reușit.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

            Decorul este unul pentru un teatru de bulevard, așa cum este și Teatrul Nottara. Sigur, se potrivește și cu atmosfera spațiului în care au copilărit fetele pelican, dar tocmai pentru că este un spațiu în care ele au copilărit, te aștepți să vezi elemente mai umane și apropriate de ele. Nu doar mult roz și niște desene cu negru pe tapet. Iar o altă întrebare al cărui răspuns nu-l găsesc este: de ce doar trei din cele patru fete poartă peruci? Se înțelege că e voit să fie peruci? De ce Sonia este diferită? Această alegere nu se traduce în nici un fel. Și poate este un detaliu mic sau pueril, poate nu s-a gândit nimeni la el, dar din punct de vedere vizual, este important, deoarece este singurul element diferit din acel spațiu.

            Cele patru fete pelican sunt jucat de patru actrițe bine distribuite după asemănarea cerințelor fișei personajului: Letiția (Crenguța Hariton) – tipul omului superficial care ascunde o sensibilitate neimaginată; Indra (Isabela Neamțu) – lacomă și doritoare să fie văzută; Sonia (Sorina Ștefănescu) – artistul care-și dă viața pentru un public neexistent și Maya (Alexandra Murăruş) – copilul rebel în căutarea formelor noi. Despre Iasmina, interpretată de Victoria Cociaș nu poți spune multe lucruri, deoarece este doar o prezență ajutătoare pentru spectacol, dar încurcătoare pentru personaje. Cui i-ar plăcea să simte fantoma mamei moarte în casă?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Muzica compusă de Petre Ancuța respectă rețeta unui spectacol burlesc de la care pleci cu versurile învățate și fredonându-ți în cap timp de câteva zile. Și ar fi de menționat, chiar dacă ușor după tipar, personajul Aurora, mama mamei pelican, interpretată de Anda Caropol, care este cireașa de pe tortul foarte roz al pelicanilor.

Spectacolul „Fetele pelican” nu este doar despre comedie ori doar despre sacrificii și dramele familiale. Este și despre empatie, înțelegere și acceptare a faptului că lucrurile nu merg mereu așa cum ne dormi, cu toată bună-voința primită din partea familiei. Iar toate aceste probleme și sentimente sunt descărcate și rezolvate tot în familie, oricât de toxică ar fi relația cu unii membrii ai acesteia.

Fetele Pelican de The Wardrobe Ensemble

Teatrul Nottara București

Regia: Horia Suru

Traducerea: Monica Andronescu

Scenografia: Doina Levintza

Coregrafia: Sophie Duncan

Muzica originală: Petre Ancuța

Make-up artist: Alexandru Abagiu

Grafica: Victor Diaconu

Lighting design-ul: Mircea Mitroi

Ilustrația muzicală: Horia Suru

Distribuția:

Letiția – Crenguța Hariton

Indra – Isabela Neamțu

Sonia – Sorina Ștefănescu

Maya – Alexandra Murăruș / Daria Pentelie

Iasmina – Victoria Cociaș

Danni – Alexandru Mike Gheorghiu

Dodo – Șerban Gomoi / Rareș Andrici

Aurora – Anda Caropol / Anca Bejenaru

Lara / Avocata – Mihaela Subțirică

Luca – Răzvan Bănică

Photocredit: Maria Ştefănescu

Lecţia poloneză de generozitate, omenie şi profesionalism. Festivalul „Laleknielalek” din Białostock

Călătoriile sunt, poate, ocaziile cele mai de preţ pe care le avem să învăţăm câte ceva despre noi şi despre ceilalţi. Ştii când pleci la drum, poate şi unde anume, dar experienţa ce urmează să devină parte din memoria depozitară a fiinţei tale e frumoasă încă înainte de a începe tocmai pentru că nu e predefinită. Curiozitatea, spiritul practic, puţină aventură, puţine emoţii, necunoscutul, acest mix de situaţii mereu gata să schimbe perspective stă mereu în centrul bucuriei de a cunoaşte locuri şi oameni noi.

            Una dintre cele mai frumoase, nobile şi constante meniri ale artei, ale teatrului, a fost şi va rămâne aceea de a aduce oamenii împreună. Ochi în ochi, suflet lângă suflet, într-o sală de teatru întunecată sau sub cerul liber, în jurul unei mese, indiferent de forma ei, împărţind şi împărtăşind acelaşi spaţiu şi oferindu-ne reciproc – spectatori şi artişti – timp unul celuilalt, odată cu atenţia atât de greu încercată de prezentul bezmetic, reînvăţăm să privim, să ne lăsăm priviţi şi să ne bucurăm de întâlniri. Festivalul „Lalkanielalka” (Puppetnouppet) organizat de Akademia Teatralna im. Aleksandra Zelwerowicza w Warszawie z Filią w Białymstoku, Białostocki Teatr Lalek , Białostockie Stowarzyszenie Artystów Lalkarzy, ajuns la cea de-a zecea ediţie, este un loc şi un timp al unor asemenea întâlniri. Într-o săptămână, la Białostock, în Polonia, şcoli de teatru de prestigiu din Europa, au prezentat spectacole de păpuşi şi marionete…sau nu; aşa cum o spune şi numele foarte ludic al evenimentului. Pentru prima dată un workshop al tinerilor critici dedicat teatrului de păpuşi şi marionete a fost iniţiat şi găzduit în cadrul acestei sărbători a creativităţii şi seninătăţii artistice. Tineri critici din Hong Kong, India, Taiwan, Brazilia, Ucraina şi ţara gazdă, coordonaţi de tutori din România şi Polonia s-au întâlnit în spiritul atât de complex al discuţiilor profesionale axate în jurul gândirii critice aplicate asupra acestui gen atât de ofertant şi mereu surprinzător.

            Un asemenea cadru generos precum cel creat în jurul acestui festival nu poate rămâne niciodată doar o platformă exclusiv formal-academică, în care gândurile riguroase, dar reci, curg unilateral de la un mentor către cei care, cuminţi, joacă de această dată, rolul de cursanţi. E imposibil şi e o fericire că se întâmplă aşa. Atmosfera pe care am găsit-o în Białostock, atât de plină de omenie, drag de profesie şi oameni, grijă şi respect pentru fiecare participant în parte, acest simţ atât de bun al colegialităţii şi profesionalismului niciodată forţat, ci, dimpotrivă, dublat de o căldură sufletească atât de necesară în mediul artistic, a fost marele cadou primit în călătoria poloneză. Konrad Szczebiot, Vice-preşedinte al board-ului Asociaţiei Internaţionae a Criticilor de Teatru – Polonia, iniţiatorul şi coordonatorul workshopului, şi Marta Rau, Pro-rectorul filialei din Białostock a Academiei Teatrale din Varşovia sunt cei datorită cărora acest binom de emoţie şi gând, de profesionalism şi prietenie a însoţit fiecare invitat.

            Cel mai bine înveţi tu însuţi încercând să împărtăşeşti altora câte ceva din ce ai învăţat. Şi ascultând. Ascultând mereu curios, cu reală deschidere şi fără încrâncenări sau convingeri absurd-fixate. Lecţia generozităţii e foarte bine ştiută de fiecare dintre cei care am discutat preţ de câteva zile ore în şir despre spectacole, teatru, cultură, critică, şi prezentul acut al vieţilor noastre legate indisolubil de mediul teatral. Indiferent de colţul de lume din care ne-am reunit în mijlocul Europei, în cea mai înverzită regiune a Poloniei, bucuria de a descoperi puncte comune şi de a primi teme de gândire pentru acasă ne-a ţinut companie în sala de spectacol, pe străzile oraşului, la masă, în sala atelierului, la hotel. A fi împreună, a-l asculta pe celălalt, a-i respecta punctul de vedere argumentat, a găsi noi şi noi interpretări şi conotaţii, a descifra sensul unui spectacol a cărui limbă îţi e străină prin intermediul sensibilităţii artistice aplicate limbajului teatral universal – o adevărată delectare pentru spirit şi suflet, ce a făcut ca orele să pară mereu insuficiente. Între cele 4-5 spectacole ale zilei, fie oficial în cadrul workshopului, fie la pas, fie la micul dejun, fie în foyer, dragul de a discuta, de a ne asculta, de a împărtăşi colegilor impresii şi gânduri a fost motorul care a transformat tinerii critici din toată lumea în buni prieteni.

            Călătoria în Białostock, profesinală mai ales, a devenit motiv de bucurie personală – o întâlnire cu oameni care m-au adus mai aproape de mine însumi prin darul lor de omenie şi spirit, prin empatie şi colegialitate dincolo de formalism. Iar imaginea care mi-a adus lacrimi în ochi şi care m-a învăţa, încă o dată, ce înseamnă cu adevărat să fi lider e un gest pe care cu respect şi recunoştinţă îl descriu acum: la ceremonia de închidere a festivalului, Pro-rectorul Marta Rau, o femeie mereu zâmbitoare, foarte naturală şi emoţionată, a numit fiecare membru al echipei festivalului şi fiecare student voluntar, în aplauzele continue; iar când toţi au fost pe scenă, a făcut un pas în spate şi a făcut o reverenţă largă, înclinându-se în faţa lor. Iar preţ de o secundă, la fel ca la marile spectacole, respiraţiile tuturor au fost în sincron, simţind lacrima ce urca spre ochi.

„8 tați” – Imn al copiilor aproximativ abandonați

de Raluca CÎRCIUMARU


Despre familii destrămate, sub ale căror ruine se mai găsesc, din când în când, oase de adolescent se vorbește fără încetare. Și, totuși, nu se vorbește suficient. Nici despre imaturitatea adulților, despre menirea (sau, respectiv, lipsa de vocație) de a fi părinte, despre copii abandonați – nu neapărat la orfelinat, cât uitați singuri ani la rând în camerele lor – despre neputințe de mamă, despre absențe de tată. Despre ele vorbește, totuși, Irisz Kovacs; fără să arunce cu verdicte, fără didacticism, fără să stea pe vine și să-și îndulcească vocea în fața mulțimii de copii cărora le-ar face bine să stea, pentru o oră și jumătate, față în față cu Nico.

„8 tați” de Tina Müller urmărește traseul inițiatic al unei „puștoaice problemă”, care, în goana după un reper patern, pierde pământul de sub picioare. Crescută de mamă, de bunica și de „grasul de bunicul” într-o atmosferă care convinge, pentru câteva momente, de banalitate, Nico este prinsă într-o vâltoare de decizii ale altora care mușcă, în schimb, din sufletul ei. Undeva între moartea bunicului, nașterea surorii mai mici, separarea de mamă, încurcarea cu niște anturaje dubioase, închisoarea, abuzul din sistemul foster și îmbolnăvirea singurului părinte pe care l-a avut vreodată, protagonistei îi crește piele de crocodil. Se adaptează la suferință; n-are nevoie de toți dinții în gură. Iar Ecaterina Lupu, care începe timid și stângaci, devine o bătăușă de nevoie, și toate stridențele de copil dur sunt dozate, plauzibil și emoționant, la limita dintre teribilism și bravare.
Cristiana Luca, în perspectiva de mamă imatură și singură, are momente de sclipire, șocante cu cât sunt mai condamnabile și mai de înțeles. Și reușește să înțeleagă cu luciditate și resemnare, fără să-și ceară scuze, o partitură care cere compoziție de vârstă. Cei trei actori, Theodor Șoptelea, Andrei Bibire și Florin Aioane, fac trecerea în revistă a zecilor de fețe cu care se intersectează Nico – bunicii, prietenii, tatăl vitreg, sora mai mică, familia adoptivă, alunecând în toate spațiile vacante ale montării și animându-le.
Un spectacol despre fragilitate, despre nevoia de a îmbrăca vulnerabilitatea în oțel, „8 tați” este un exercițiu de imaginație și o demonstrație de inocență modernă în plină desfășurare. Mâna de regizor tânăr a lui Irisz Kovacs trasează, în linii concise, fără bucle, scheletul unui spectacol proaspăt, pe care gașca de tineri actori de la Teatrul de Stat Constanța îl însuflețesc. Montarea reunește din toate părțile o echipă de artiști tineri – o mână de puști cărora li se dă o scenă și multă încredere, și care, în schimb, primesc o nominalizare în cadrul Galei Premiilor UNITER. Adevărul este că mai fresh și mai debut de atât, pe toate planurile, nici nu se poate.

În mod invariabil, o concentrație atât de mare de entuziasm de la început de drum, suprapusă peste o temă la fel de crudă și de instabilă ca o minte de adolescent, se simte puțin necontrolată, și precipită tocmai din pasiune. Puțin cu iz de spectacol de trupă de liceu bine făcut, abordarea devine reconfortantă tocmai prin felul în care nu se scufundă în gravitate până la capăt și în care actorii au evidentă poftă de a se juca printre subiecte tăioase și grele. Această dualitate puțin naivă este puntea care asigură și caracterul relatable al montării – o tragedie modernă trebuie să fie puțin inconștientă față de sine, să nu își bănuiască singură toate rănile.
Pe-alocuri greu de luat în serios (în mod voit), convenția nu are nevoie de batic și naftalină pentru interpretarea în travestit a bunicii, și nici de tutu și moțuri de păr colorate pentru sora mai mică. În schimb, mai ales în măsura în care toată distribuția este aproximativ de-o seamă, spectacolul se simte ca un show de improvizație. Actorii spun și compun o narativă împreună, parcă în timp real. Senzația de spontaneitate este regizată cu finețe și, per total, dă impresia de poveste spusă în șoaptă, tiptil și după ora de culcare. Mai mult, în al doilea plan, aceștia inclusiv își permit să schimbe povestea, să se revolte împotriva părților care nu au sens, să creeze un mic univers în care tatăl anonim al lui Nico poate să fie doctor, sau mort, sau Johnny Cash.
Joaca de-a mama și copilul, de-a soții, de-a familia perfectă și, ulterior, de-a cearta sunt dublate cu lalala-uri și onomatopee, cu mișcări dinamice și lumini roz. Toate acestea accentuează senzația de casă de păpuși, în conflict direct cu cicatricele pe care le lasă seria de momente în care adulții din viața protagonistei o trădează, chiar și accidental. Nevoia de susținere, acută, și respinsă, și bravată, și profund umană este subliniată de fiecare dată mai ales prin felul în care Ecaterina Lupu resimte mai adânc dezamăgirea de a exista.

Imaculat, infantil și asortat, universul vizual al spectacolului (pe care îl semnează, tot în debutul carierei sale, Theodor Niculae) face trimitere, cu o simplitate de săgeată, la aparenta comoditate din copilărie, și la familiaritatea puțin sumbră din poze vechi. Pastelați, profund 60s, în sarafan, helănci și șosete colorate ca în orice suburbie care se respectă – actori fac notă discordantă într-un spațiu steril, care jonglează cu volumele: case mici cât niște cutii și o ușă mai înaltă decât cei mai înalți dintre adulți. Și, în mod previzibil, spectacolul este demonstrația faptului că viața nu este la fel de roz ca rochia lui Nico. Lucruri groaznice, traduse prin ludic și un fel de înscenare de devised theater, i se întâmplă fetiței cu codițe.
De fiecare dată, totul se întoarce la momentul în care Nico ajunge în fața casei în care locuiește acum tatăl ei. Cu repetitivitate onirică, în buclă, rămâne înghețată lângă pragul ușii. Totul se rezumă și se oprește la tatăl ei natural, la ușa lui de la casă, la căutarea unui răspuns care să înlocuiască tot acel gol. Ceea ce, desigur, este un șablon recognoscibil, un model prefabricat – găsești astfel de copii, cu astfel de lipsuri familiale, pe la toate colțurile. În asta stă și problema.
Ce se află dincolo de ușă? Vrei să știi? În fapt, un tată absent poate fi oricine, chiar și cea mai frumoasă variantă (și, poate, mai ales ea). „8 tați” nu este un test de paternitate; puțin are importanță genetica în procesul de creștere al unui copil. În schimb, spectacolul este despre mama, cea pe care toți copiii o resping pentru că nu este tata, pentru că ea a fost acolo. Și este despre Nico, și despre toți puștii care trec printr-o grămadă de case și niciun cămin.

Teatrul de Stat Constanța
8 tați
de Tina MÜLLER
Traducere: Ciprian Marinescu
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia: Theodor Niculae
Durata: 1h 30min, fără pauză

Distribuție
A: Ecaterina Lupu
B: Cristiana Luca
C: Theodor Șoptelea
D: Andrei Bibire
E: Florin Aioane

„Drumul Damascului” e pavat cu bune intenţii

Între iertare şi uitare se întinde un drum plin de capcane periculoase pentru suflet. Ce şi cât poţi ierta şi ce nu trebuie uitat niciodată? Cine merită iertarea şi ce anume atrage neuitarea? Nu e deloc uşor nici să ierţi, nici să păstrezi în amintire. Sentinţele morale sunt mai greu de dus decât cele juridice. Iar calvarul unei temniţe interioare în care păcatele se ispăşesc în libertate poate fi mai cumplit decât supliciile unei celule. Căinţa este, poate, cea mai nobilă şi mai dureroasă formă de mântuire. Iar neputinţa ispăşirii e iadul continuu al sufletelor iertate dar neuitate.

Spectacolul „Drumul Damascului” după Doina Jela, în adaptarea şi regia lui Mihai Măniuţiu, de la Teatrul Dramaturgilor Români este o întâlnire cu istoria suspendată ca o ghilotină fără călău deasupra conştiinţelor noastre. Crimele regimului comunist peste care anii aştern cu fiecare zi o tăcere ce invită la uitare devin păcate de neam de care, fără să avem habar măcar, ne facem răspunzători prin ignoranţă. Povestea halucinant de frustă a lui Franţ Ţandără, torţionarul care în anii 90’ cerea să fie judecat şi pedepsit pentru crimele comise cu cincizeci de ani în urmă în temniţele politice, e spusă cu multă decenţă. Articulată artistic şi într-o estetică ce capitonează cultural un fapt istoric abrutizant, destăinuirea disperată a unui om care ştie că e criminal şi cere răspicat să fie judecat şi pedepsit devine o experienţă cathartică social. Odată ce eşti martor al unui fapt artistic în care devi părtaş al acestui mărturisitor simbolic nu mai poţi rămâne doar un spectator care aplaudă satisfăcut din fotoliu într-o seară culturală.

Responsabilitatea pe care acest spectacol şi-o asumă depăşeşte contururile formei de expresie şi se revarsă abundent în actul de conştiinţă pe care îl atrage de la sine. Textul nu poate fi doar un pretext pentru o montare spectaculoasă, ori interpretări izbutite. Substratul moral pe care îl atrage cu sine gestul de a întruchipa o personalitate atât de reprezentativă pentru un întreg fenomen căptuşeşte cu sens demersul artistic. Şi această apropiere cu respect şi minte clară, coloană vertebrală dreaptă şi mesaj limpede este evidentă din atitudinea pe care spectacolul o respiră. Atmosfera sobră, ritmul aşezat, atenţia pentru nuanţe şi rafinamentul, până la urmă, al întregului construct scenic denotă multă băgare de seamă şi grijă pentur forma în care acest subiect grav este prezentat publicului. Sentimentul cel mai pregnant este acela că asişti la ceva important, că nu e doar încă un spectacol din program, că este esenţial să asculţi şi să înţelegi, pentru ca apoi să alegi tu însuţi dacă poţi sau nu ierta şi să ştii cu certitudine că nu vei mai putea uita niciodată.

Scenografia conotativă semnată de Adrian Damian reia un safe space pe care pereţii capitonaţi cu foi îngălbenite din dosare politice îl pun sub microcop. Într-un loc comun scos din uzul său colocvial prin semn teatral, cele trei personaje par că fac parte integrantă din lumea filelor mototolie; sunt, la rândul lor, pagini de dosar. Profesorul Fronea Bădulescu – Mircea Rusu – şi Doina Jela – Maia Morgenstern – se decupează ca într-un bazorelief prin contrastul tonurilor închise ale nuanţelor din costum. Franţ Ţandără – Răzvan Vasilescu – însă, e una cu lumea care îl îngroapă de viu şi îi revendică ultimul strop de pace. Video mappingul intervine la răstimpuri bine măsurate drept subtitluri, parcă, ale capitolelor din mărturia fostului ucigaş de la Canalul Dunăre-Marea Neagră şi subliniază vârfurile de intensitate ale chinului rememorării.

Personajul din montarea lui Mihai Măniuţiu pare mult mai uman decât cel din viaţa reală pe care îl păstrează filmările documentare. Răzvan Vasilescu realizează un mix de umanitate şi bestialitate; frânturi din inerţia morală a tânărului comunist fanatic care ucidea cu mâinile goale la douăzeci de ani revin în episoadele rememorărilor când controlul bătrânului ce agonizează pe drumul neiertării e înlocuit cu furia psihopată a uneltei lipsite de afecte. Glisarea între faţetele personalităţii contrastante e punctul forte al unei interpretări al cărei merit este tocmai redarea pe muchie a unui om scindat. Te emoţionează implorarea atât de prfund umană a celui care cere să fie ascultat, judecat şi condamnat, dar rămâne singur în faţa păcatului, neluat în seamă nici de autorităţi, nici de semeni. Apoi simţi frisonul fricii şi, ate, chiar al urii, când ochii cei rugători şi blajini se măresc şi sclipesc dement povestind cum deţinuţii îşi meritau bătăile. Răul în formă întrupată şi setea nepotolită de împăcare şi iertare sunt răsucite într-un filon foarte bine articulat, motivat interior, emoţionant şi redat expresiv de frazarea şi interpretarea foarte personală, cu impact frontal, a lui Răzvan Vasilescu.

Maia Morgenstern are sarcina de a pondera vria emoţională. Devine contrapunctul raţional şi foarte voit didactic al destăinuirii. Cu răceală, mereu în control, nicio clipă impresionată de subiectul din faţa ei, pune întrebările cu profesionalism jurnalistic şi o distanţare acuzatoare. Îşi alege foarte precis tonul şi nu lasă loc pentru empatie sau înţelegere faţă de cel pe care îl priveşte ca pe un exponat ce trebuie exploatat în numele demascării unui trecut întreg. Măsura şi felul în care ascultă, mai ales, al Maiei Morgenstern sunt mijloacele prin care personajul capătă nu doar o funcţie strategică în jalonarea poveştii, ci profunzimea unei atitudini. Mircea Rusu joacă paradoxal de neglijent şi dezlânat rolul unui profesor în filosofie care priveşte cu interes uman şi universitar mărturisirea lui Ţandără. Teza despre căinţă şi demonstraţia existenţei lui Dumnezeu tocmai prin exemplul acestui torţionar care cere cu disperare şi regre judecata sunt expediate cu un aer amuzat, aproape jovial, ce pare a masca lipsa de aprofundare a importanţei personajului, a mesajului pe care îl poart şi a sensului cuvintelor pe care le spune.

„Drumul Damascului” spune povestea unei convertiri sufleteşti a cărei miză nu e doar ispăşirea unui ins care se căieşte, ci a unui popor care se preface că poate uita. Sinceritatea demersului artistic, gândul serios asupra importanei acestui text pezentat azi, reznanţa cuvintelor care nu rămn doar replici dintr-o piesă, ci semne de rea purtare pe conşiinţe ce nu mai au voie să se prefacă a nu ştii ceea ce ştiu dintotdeauna, acest fapt de cultură ce devine un act de civism şi responsabilizare în faţa istoriei este o experienţă la capătul căreia căinţa, iertarea şi uitarea ne chestionează la persoana I.

Teatrul Dramaturgilor Români

Drumul Damascului

de Doina Jela

Adaptare scenică și regie: MIHAI MĂNIUȚIU

Scenografie: ADRIAN DAMIAN

Video design: MIRCEA ILAȘ şi IOANA BODALE

Sound design: MIHAI DOBRE

Light design: CRISTIAN ȘIMON

Distribuție:

MAIA MORGENSTERN

RĂZVAN VASILESCU

MIRCEA RUSU                

Photocredit: ADI BULBOACĂ

Să punem rap-ul în „Harap Alb”

de Raluca CÎRCIUMARU

Duelul dintre cărțile de povești și jocurile video face subiectul multor dintre îngrijorările părinților și profesorilor de astăzi. Nu este un secret că tableta și calculatorul au un magnet ceva mai puternic pentru cei mici, și nici că adulții scot la înaintare o grămadă de basme prăfuite, care poate să fi fost antrenante în copilăria lor. Violența pe care o asociem jocurilor pe calculator nu izbește atât de tare când lupul din poveste îi decapitează pe iezi, iar fantasticul și creativul n-au același efect stimulant, indiferent de cât de bogat este gameplay-ul.

Măsura în care aceasta este o luptă brută a binelui cu răul este incertă, însă este cert că stigma câștigă, și că puștii sunt desconsiderați când preferă varianta mai colorată și mai interactivă. Unele creează o dependență periculoasă, mai ales la o vârstă fragedă, altele plictisesc și abia mai sunt lizibile sub tot praful care stă pe ele. Nu există răspuns câștigător.

Așteptarea ca generația tânără să răspundă, totuși, cu același entuziasm pe care și-l amintesc adulții de când erau ei mici este mai ficțiune decât înseși „Albă ca Zăpada”, „Cenușăreasa” & comp. Poveștile trebuie resuscitate, dacă nu înlocuite, dacă vrem să avem pretenția ca puștimea să creadă, încă, în ele. Aici intervine cea mai nouă premieră a Teatrului pentru Copii și Tineret „Gulliver” din Galați.

„Harap Alb – play again” face un pariu îndrăzneț cu tinerii săi spectatori. Se distanțează de morala anostă care le bagă dragostea de lectură pe gât, și, în schimb, se aliază cu „dușmanul”. Spectacolul în regia lui Ștefan Lupu face dovada unei reinterpretări fresh, structurată ca joc video, căreia îi este presărat un damf revigorant de filozofie. Nu îi vorbește de sus spectatorului tânăr, nu îl ia peste picior prin fiecare element de limbaj TikTok, și, cel mai important, nu îl subestimează nicio secundă.

Nu numai la nivel de construcție, montarea elevează subiectul. Pe lângă transformarea conturului scenei într-un monitor de PC, acest „Harap Alb” se îndoiește de însăși structura de basm – binele și răul ca aceste două entități absolute, naivitatea forțelor binelui, dar și victoria lor iminentă, în final. Cu discursuri elocvente de maestru de ceremonii șarmant, Adrian Nour (și povestitor, și Spân, și cal al lui Harap Alb) sancționează repetitivitatea și orizontul stabilit de poveștile pentru copii, care nu conțin nicio nuanță de gri. Oare binele nu învață niciodată? Chiar trebuie să cadă victimă răului de fiecare dată?

„Altceva să povestim,” – acesta anunță, ca țâșnetul unui dop de șampanie, momentul să se șteargă praful de pe o poveste de altfel obosită, și să schimbe puțin paradigma. În loc să blameze telefoanele mobile, produsul artistic livrat este făcut întocmai să le substituie cu bună-voia publicului adolescentin. Iar publicul receptează, și lasă mobilele jos pentru a urmări scena. Într-un melanj de lumini, efecte și costume cu răsunet, spectacolul se transformă într-un concert feeric, compoziția muzicală aparținându-i lui Adrian Nour. Într-o împletitură inspirată de rap și pop with a twist, „Harap Alb”-ul de la Galați reușește un ansamblu eterogen, deloc plictisitor, și navighează prin poveste tăind fără frică din părțile alungite și greoaie din varianta inițială.

În același spirit, rama unui joc video, introdusă iscusit, face din teatru, ceva viu, interactiv, cu level loading-uri în intermisiuni și video-mapping de retro gameplay. Sarcinile pe care eroul le are de îndeplinit se transformă în quest-uri, iar băiețeala găștii Fomilă-Setilă-Gerilă-Ochilă-Păsări-lăți-lungilă, care „s-au întâlnit online” aparține real unui meci de Fortnite. Mai mult, între beculețe de Crăciun din geacă, osul uriaș ca accesoriu flagrant, pistolul cu apă, ocheanul steampunk, penele și platformele de circar, accesoriile personajelor adjuvante completează același peisaj eterogen, de caracter de joc pe calculator, customizabil după bunul plac.

Un fel de zmeul lui Victor Eftimiu (următoarea lectură, copii?), Spânul lui Adrian Nour face distincția dintre planuri – cu spectatorii, își depășește condiția, și propune teme întăltuțe de gândire (este Spânul inerent rău, sau îndeplinește așteptări?); cu Harap-Alb, este strălucitor de crud, cu un zâmbet de Jared Leto. Face show a’la Eurovision, fără să intre cu cizmele lui lucioase în caricatură sau măscăreală. Dozajul este impecabil, și nu face economie de mijloace doar pentru că se adresează celor mici.

Harap-Alb-ul lui Andrei Midișan este un adolescent neînțeles, cu plete și chitară, intenționat prea erou pentru judecată critică sau instinct de autoconservare. Iar unui spectacol pentru adolescenți îi stă mai bine ca niciodată cu această luciditate de a se lua singur peste picior, de a râde de lipsurile fiecărui personaj, fie el și protagonist. Andrei Ciugulea, în interpretarea tuturor Sfintelor, vrăjitoarelor și a lui Gerilă, virează ușor în „teatru de copii”, cu lipsa de asumare pe care ceilalți actori pivot o ocolesc, însă livrează cu real fler câteva dintre cele mai sensibile comic replici din montare.

Edgy, senzual fără exagerări și woke printr-o miștocăreală care nu se confundă cu peiorativul sau vorbitul de sus elevilor spectatori, spectacolul se adresează publicului țintă, cu limbajul, cu umorul și cu mijloacele care vorbesc real generației. Și, în această performanță, actorii și conceptul regizoral reușesc împreună să distreze și să reîmprospăteze o poveste arhi-știută și pentru adulții din sală.

Teatrul pentru Copii și Tineret „Gulliver” Galați

Harap-Alb – play again

Regie și coregrafie: Ștefan Lupu

Scenografie și costume: Raluca Alexandrescu

Compoziție muzicală: Adrian Nour

Asistență regie și co-coregrafie: Teodora Velescu

Graphic design, video mapping: Andrei Cozlac

Distribuție:

Adrian Nour, Andrei Midișan, Andrei Ciugulea, Miruna Dobrotă, Ramona Păuc, Nicoleta Miru, Valeria Taban, Cosmin Cosma, Gina Geru, Eduard Șișu, Andrei Dombrovschi, Ciprian Brașoveanu

Demnitatea nobilă a „Tatăl”ui

Demnitatea pare a fi devenit un fel de mit la care mai putem doar contempla. Privim cu respect şi drag spre figuri solemne care inspiră acest aer vertical de undeva, de la o distanţă apreciabilă, dintr-un timp de legendă, parcă. A fi demn la timpul prezent pare a-şi fi pierdut relevanţa, ori sensul originar. Punem la îndoială această calitate pe care nu mai ştim să o recunoaştem pentru că a devenit raritate. Suntem foarte corecţi, încă mai avem pusee de spirit justiţiar, încercăm să trăim frumos; dar demnitatea ni s-a diluat.

Spectacolul „Tatăl” de Florian Zeller, în regia lui Cristi Juncu, de la Teatru Bulandra vorbeşte despre demnitatea uitării; şi despre nobleţe – altă calitate pe cale de dispariţie. Un episod ce se reia îngrijorător de des în viaţa reală, despre un tată care îşi pierde memoria, devine un eseu teatral despre rafinamentul unei poveşti spuse simplu, cu toată sinceritatea artistică. Un univers casnic a cărui metaforă e sugerată elegant de Carmencita Brojboiu care semnează un decor din care culorile par că s-au şters, în nuanţe de gri estompate şi pereţi care încep să colapseze asemeni realităţii care îşi pierde sensul, se învârte derutant în jurul unui bărbat în vârstă. Personajele din jurul lui îşi schimbă derutant chipurile, iar ceea ce ştia că ştie se amestecă într-un coşmar politicos în care însemnătatea interacţiunilor devine test de memorie. Această lume ca un labirint de informaţii vechi şi noi care nu mai au sens e redată foarte concret, din perspectiva subiectivă a personajului principal. Alegerea regizorală de a construi acest crescendo al uitării foarte lin, fără artificii de efect, pe-ndelete, mizând pe normalitatea imediată dintr-o situaţie specială, pune într-o lumină foarte caldă declinul unei minţi care se rătăceşte. E foarte prietenoasă atmosfera acestui spectacol. E foarte colocvial tonul vioi care devine, scenă cu scenă, din ce în ce mai solemn. Iar contrapunctul, râsul amuzat ce îşi pierde din volum şi haz odată cu deteriorarea psihică a personajului, rămâne prezent ca un sprijin de încredere până la final, când se dovedeşte a fi catalizatorul ales inspirat pentru a potenţa drama însingurării în faţa pierderii de sine.

Ritmul pare să aibă răbdare cu acest domn respectabil, foarte tonic, de bună credinţă, care tot mai des întâlneşte străini în casa proprie sau îşi pierde ceasul. Nu vedem povestea prin geamul protector al unei diorame care să ne lase înafară; nu e o vedere generală a unei felii de viaţă. Unghiul pe care îl descoperim a fi subiectiv, odată ce parcurgem odată cu André labirintul derutant al memoriei în prăbuşire, ne conduce prin anticamerele uitării la pas, foarte docil şi, aparent, deloc spectaculos. Fiica pare sâcâitor de indecisă atunci când ba spune că se mută definitiv la Londra, ba susţine foarte sigură pe sine că nu are nicio intenţie de a părăsi Parisul. Chipul ginerelui se schimbă alarmant de des, însă atitudinea agasată rămâne aceeaşi. Casa pare mereu aceeaşi, dar, de fiecare dată, cu câte un element schimbat – ba un scaun, ba un tablou, ba obiecte care apar şi dispar. Acest fragmentarium de scene pe care abia pe parcurs îl descoperi a nu fi neapărat cronologic, e ajutat de mici momente de extra-text care întregesc şi clarifică această convenţie voit ambiguă a textului. Un cântec de leagăn cu versuri uşor cinice, o intervenţie care sparge al patrulea perete, câteva secunde dintr-un coşmar, reluarea în buclă a aceleiaşi conversaţii, un flash-back; aceste inserturi discrete oferă consistenţă şi coerenţă, într-un echilibru stabil.

Pentru ca jocul banalului devenit excepţional să funcţioneze este nevoie de o interpretare la fel de elegantă. Victor Rebengiuc nu îl prezintă pe André; nu interpretează filtrat o imagine a ceea ce ar trebui să vadă spectatorii că i se întâmplă unui om ce suferă de Alzheimer. Personajul construit de el trăieşte foarte concret tot ce i se întâmplă. E foarte sincer în mirarea lui care capătă proporţii giganteşti şi se transformă în frica cea mai înspăimântătoare. Cu multă măsură, cu un gând interior ghidat de o logică imbatabilă, felul în care răspunde atât partenerilor, cât şi situaţiilor cu care se confruntă acest bărbat aflat în vortextul minţii care nu îl mai ascultă, rolul interpretat aşa de Victor Rebengiuc are o calitate esenţială: umanitate. Nu dar empatizezi cu el, nu doar înţelegi, nu doar asişti la o dramă. Îl simţi acut aproape, găseşti în el o bucăţică din propia viaţă, din propriul tată, din propria uitare, din propria frică. Nu e nimic demonstrativ, nu e nimic teoretic în acest personaj alcătuit minuţios, care ia gândurile de-a valma foarte în serios şi le acordă toată importanţa. Are mult umor şi auto-ironie, e hachiţos ca orice bătrân ce refuză să îşi cedeze vârstei puterile şi refuză cu obstinaţia unui copil pe care nu te poţi supăra grija de care ştie că are nevoie, dar pe care o demontează printr-o vivacitate jucată voit stângaci – ca orice bunic încă în putere. Aşezarea în rol, ascultarea atentă, timpii de reacţie de precizie milimetrică, bucuria ludică şi ruperile de ritm şi intenţie venite, parcă de nicăieri, ce descoperă din loc în loc colţurile fricii pe care se luptă să o alunge cu paşi de step sau gesturi galante, această interpretare rafinată a simplităţii nobile pe scenă, sinceritatea de puritate aproape terapeutică, toate mijloacele bogate, lucrate în amănunt, pot fi rezumate cu un singur verb: a fi. Victor Rebengiuc este pe scenă; cu toată seriozitatea, demnitatea şi nobleţea. Iar prezenţa sa, întru totul, spune povestea acestui tată-arhetip, acestui ins pus faţă în faţă cu frica dintotdeauna a omului: de moarte, de singurătate, de uitare.

Alături de el Ana Ioana Macaria (Anne) e fiica împărţită între iubire, datorie şi viaţa pe care ar vrea să şi-o poată trăi. Cu mult suflet, cu multă emoţie şi o mână forte, îşi conduce personajul fără ostentaţii, cu gând atent, pe care îl potenţează cu reacţii ce îi denotă contradicţiile. Cătălin Babliuc (Bărbatul) păstrează o singură caracteristică dominantă şi marşează doar pe cinismul pe care îl afişează, poate, prea demonstrativ. Oana Tudor (Femeia) are un alint care îşi găseşte sensul pe parcursul dezvoltării acţiunii, iar frazarea ei uşor neglijentă devine contrapunctul de bun augur în scena finală. Maria Veronica Vârlan (Laura) pune în lumină cu lejeritate energia personajului fără a depăşi contururile. Constantin Dogioiu (Pierre) are o prestanţă pe care o dozează carismatic şi un gând bine articulat, pe care, însă, nu le duce mai departe de o caracterizare la obiect.

„Tatăl” în regia lui Cristi Juncu nu este un recital, nu este un eveniment datorat doar afişului şi aşteptărilor create în jurul său. Este un spectacol solid, o întâlnire fericită dintre un rol mare, un actor aflat pe calea de a deveni mare, aşa cum cu smerenie şi ambiţie o declară el însuşi, un teatru care îşi respectă tradiţia şi un regizor care ştie să construiască din detalii, gesturi, acţiuni şi semne elegante, cu arta simplităţii, relaţii dense care să pună în valoare o poveste foarte umană.

Teatrul Bulandra

Tatăl

de FLORIAN ZELLER

traducere CARMEN IERNILĂ
adaptare scenică RALUCA APRODU

Distribuţie:

VICTOR REBENGIUC (André)
ANA IOANA MACARIA (Anne)
CĂTĂLIN BABLIUC (Bărbatul)
OANA TUDOR (Femeia)
MARIA VERONICA VÂRLAN (Laura)
CONSTANTIN DOGIOIU (Pierre)

Regie CRISTI JUNCU
Scenografie CARMENCITA BROJBOIU

foto afiş COSMIN ARDELEANU

Crinii tigrați joacă Hamlet

de Raluca CÎRCIUMARU

Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova – această poezie bienală despre vărul Shakespeare, pe care Teatrul Național „Marin Sorescu” o scrie-n pentametru iambic în toate limbile pământului – încă își primește aplauzele la scenă deschisă, chiar și două săptămâni de la încheiere. Iar „Tiger Lillies perform Hamlet” al Teatrului Republique din Copenhaga este rima care pune punct: burlesc fără a lua din tragedie, duios fără colțuri îndulcite.

O radiografie la bustul gol a familiei regale, un clasic care păstrează suflu de Keeping up with the Danish Royals între ruine, spectacolul este o metastază a pierzaniei. Într-o descifrare profund umană, și sincer grotescă, cu chipuri de ceară ieșite prin cortină și parafraze miorlăite la acordeon ale expresionismului, „Tiger Lillies perform Hamlet” are calitatea dezarmantă de a fi o estetică în sine.

Photocredit: Florin Ghioca

Undeva între Horatio și Yorick, Martyn Jacques este paltonul de fum care îmbracă spectacolul – un clovn cu voce tremurândă și subțire ca un scârțâit seducător de ușă. Tiger Lillies cântă în urechea lui Hamlet balada înnebunirii, și condamnă putreziciunea daneză fără jenă de cuvinte dure, într-un amalgam de worms, whores, slaves și sin. Plastica limbajului izbește fără stridențe, ca un urlet la lună transformat în șoaptă.

Singuri, din songuri, sunt arhitecții unui univers intenționat îmbâcsit, priveghi al rațiunii, guvernat de lipsă de sens și de imoralitate. Muzica devine o condamnare și un sfat dulce acrișor, între jale și resemnare pentru mintea tânărului Hamlet. Hamlet, Gertrude, Ofelia, Claudius, Laertes și Polonius sunt marionetele unei tragedii pe care trupa o orchestrează, pe care trupa o relatează ca ultimă dorință a prințului Danemarcei.

Spectacolul refuză să țină cont de gravitație. Într-o lume în care toate au luat-o razna, e firesc ca nici legile fizicii să nu se mai supună sensului. Succesiunea de tablouri suprarealiste arată nuntașii unei căsătorii incestuoase, stând la o masă oblică, sau pe Hamlet și pe Ofelia ca doi îngeri a’la Michelangelo, pendulând îmbrățișați. Totul stă puțin suspendat în aer: de la tensiune, la distribuție; iar jocul se desfășoară pe trei axe care sfidează orice liniaritate.

Nici timpul nu prea mai există, alternând mișcări mecanice, de marionetă, și slow motion-uri hipnotice. Anacronic, înghețat și desaturat, Hamlet-ul lui Martin Tulinius surprinde acel scurt moment, dilatat la maxim, în care zidurile unei descendențe regale se prăbușesc iremediabil în țărână. Fiecare gest conferă un dramatic autentic, fără patetisme, salvat de suavitatea mișcărilor încete și ample, care coboară din ce în ce mai adânc în rău, pe lapse.

Photocredit: Florin Ghioca

Caspar Phillipson în Hamlet pornește solemn, glacial și cu o demnitate regală intraductibilă. Sub hipnoza paranoiei, într-un sevraj de dreptate pentru tatăl ucis, acesta se dezbracă de principii, unul câte unul – culmea, tot din principiu. Beat de disperare, în vrie, consumat și rușinat de josnicia altora, nu își joacă nebunia, ci nebunia îl joacă pe el. Rațiunea sângerând îl îngenunchează și îl târăște prin deznădejde. „You’re going mad, Hamlet,” îl avertizează menestrelul bufon, cu puțină afecțiune. Pe fundalul unui song înțelegător cu natura umană, ca un cântec de leagăn, Hamlet se transformă, a’la vârcolac la lună plină, din prinț, în nebun de legat.

Ludicul montării lovește nu numai prin acompaniamentul muzical, ci și prin versatilitatea mijloacelor întrebuințate. Hamlet și-i imaginează pe Rosencrantz și Guildenstern din Ophelia și Laertes, care îndură să fie marionete, mișcându-și gurile precum dictează vocea protagonistului. Decorul, o cetate nerenovată și plină de praf, este și sicriu, și mormânt, și fereastră, și podium, și ascunzătoare – cu ușițe și trape care asigură dinamismul. Cu un Polonius mai păpușar decât păpușă, în ciuda măștii și a mâinilor lungi de un etaj, de jucărie, și un Laertes incestuos și excentric, „Tiger Lillies perform Hamlet” alunecă spre caricatură voită exact în măsura în care i se potrivește.

După pauză, la granița dintre Caspar Philipson și Hamlet, actorul iese din convenție și dă mâna cu publicul din sală, șarmant, imun, relaxat și foarte destins. Se scufundă treptat înapoi în Hamlet, într-un monolog care confundă realitatea și teatrul, și declanșează o întreagă isterie, înfășurând curtea regală, subversiv, în frânghii de arlechin. „MUSIC!”, cere cu eleganța și indiferența risipitoare ale unui nou rând de băutură. Cu lejeritatea pe care i-o acordă cedarea sinelui în absurd, devine flexibil, debil și strălucitor.

Zlatko Burić formulează un Claudius rinoceric, cu accent gros în limba engleză, ceea ce se dovedește a fi neașteptat de șarmant și de ursuz. Sleit și gol în urma „Cursei de șoareci”, el este oglinda umanității: un bărbat cu un strigăt egoist, nu suficient de monstru pentru a renega remușcările și nu suficient de om pentru a pune jos coroana. Între greoi și dezgustător de puternic, nu mai este antagonistul clișeic de care Hamlet are nevoie, ci un individ micit de propria litanie, nedemn nici măcar de moarte.

Photocredit: Florin Ghioca

Văduva mireasă, depravată și mult prea fericită, este caricatura nebuniei lui Hamlet, manifestată prematur. Din zâmbetul ei crud și semeț își moștenește protagonistul mândria. Din zâmbetul ei crud și semeț se naște dușmănia aceasta puternică care îl face pe Hamlet să muște din carne vie. Andrea Vagn Jensen o conturează pe Gertrude ca o mamă histrionică, rece, superficială – produs al unei lumi rele. O Elenă a tot ce-i murdar și imoral, stârnește sentimente urâte și este însuși catalizatorul care face ca ura să curgă din Hamlet în impulsuri de violență ciudate, care se rezumă animalic la dominanță.

Ofelia, naivă acrobată pe sârmă, între viermi și putregai, își adună propria coroană funerară. Și tot Ofelia, păcătoasă și flagrant de pură, cu rochia ei tăiată și însărcinată în singurătate, nu mai este doar obiectul afecțiunii lui Hamlet, ci un personaj tridimensional, interpretat cu credință de fată mare (culmea!) de Andréane Leclerc. Trece de la a pluti în tandem cu Hamlet, la o zbatere verticală, spânzurată pe adâncul mării. Înecul Ofeliei, atârnând peste proiecție, răstignită cu capul în jos, rămâne o imagine care bântuie.

Iar Hamlet merge pe ape, navighează propria pierzanie, și se lasă purtat de o deznădejde și o lipsă de sens care acum îl amuză. Ca un pianist al valurilor și al comploturilor ucigașe, se întoarce în Danemarca în timp util pentru a primi lovitura de grație în coaste. Moartea Ofeliei marchează pierderea ultimei fărâmituri de suflet și de speranță (oricum ascunse). Într-un dans funerar, amintirea fetei fluctuează: când moartă, când iubită, în frânturi modelate din ce ar fi putut să fie și din realitatea inertă, de cadavru. Iar Hamlet o cară ca pe cruce, spre deznodământ.

Devine clar: toți sunt pierduți, totul este pierdut. Mai rămâne doar ca spectacolul să sângereze până la capăt. Și o face, în aceleași ritmuri marinărești și brechtiene, direct înspre moarte sigură. „Tiger Lillies perform Hamlet” este un organism viu, cu ecosistem propriu, care rămâne proaspăt și precis după mai mult de o decadă de plimbat peste tot prin lume. Hazardică, furtunoasă și întreruptă temporar de un accident nefericit în culise, ultima reprezentație în cadrul Festivalului de la Craiova a formulat, în ciuda piedicilor, o concluzie plină de înțelesuri, și a lăsat în atmosferă un parfum profund… de Shakespeare.

Republique Theatre Danemarca şi The Tiger Lillies

The Tiger Lillies perform Hamlet

după William Shakespeare

Regie şi Scenografie: Martin Tulinius

Idee şi concept: Martin Tulinius, HC Gimbel, Martyn Jacques 

Costume: Astrid Lynge Ottosen

Muzica: Martyn Jacques 

Light designer: Adalsteinn Stefansson

Sound designer: Janus Jensen

Regizor tehnic: Anna Cathrine Rubek Colberg

Producător: Isaïe Richard

Distribuţie:

The Tiger Lillies: Martyn Jacques, Adrian Stout, Budi Butenop

Hamlet: Caspar Phillipson

Gertrude: Andrea Vagn Jensen

Claudius: Zlatko Buric

Laertes/Polonius: Pelle Nordhøj Kann

Ophelia: Andréane Leclerc

Regie şi scenografie: Martin Tulinius

Noaptea poveștilor ce nu ai vrea să existe, dar de care te bucuri că sunt

de Diana PARPALEA

            Eroii noștri nu sunt toți scriși în cărțile de istorie și nici nu au statui în centrul orașului ori vre-o coroană înflorată permanentă pe piatra de mormânt. Unii dintre ei poate că nu au murit și poartă straie simple, merg pe stradă simplu și vor muri fără ca nimeni să-i fi cunoscut. Iar despre alții ca ei, care au murit, nu se știe nimic. Cine să fie eroii despre care nu știm? Îi mai putem numi eroi, dacă nu știm ce au făcut?

            Spectacolul „Noapte lui Helver” de la Teatrul Național „I.L.Caragiale” București, în regia lui Matei Lucaci-Grünberg e despre paginile nescrise ale istoriei. E despre oamenii care știu să aprecieze bunătatea chiar și atunci când cruzimea le strânge mâna. Spectacolul acesta nu se uită. Nu ai cum. Te trezești că mergi pe stradă după spectacol și nu știi la care momenten să te mai gândești din nou, să-l simți din nou. Peste două săptămâni te trezești că îți aduci aminte momente și îți vine să plângi, să te întristeazi, dar să te bucuri în același timp că există un astfel de spectacol. 

            Și de ce? E un spectacol simplu cu două personaje și o poveste. Despre un cine-știe-ce război, total irelevant între cine și cine. De altfel, toate sunt la fel – în toate există victime. Alte mor pe front, iar altele… Și totuși de ce? Că se atinge o temă socială despre un adult cu autism? Sau pentru că vedem durerea unei mame care-i urmează jocul de-a războiul, știind că sunetul sirenei poate începe în orice secundă? Poate că da, poate că nu. Dar nu vezi un astfel de spectacol pentru că, deși atinge o problemă atât de prezentă acum – războiul, nu îți pune degetul pe rană. Regizorul spune o poveste și punct. Alege să spună povestea personajelor, nu propria poveste și propriile păreri sociale, politice, rasiale sau altele. Ci povestea lui Helver – adult cu suflet de copil care se joacă de-a războiul, care adulează un viitor criminal și a unei mame care se joacă de-a soldatul. Povestea lor în noaptea când, la final, Helver se duce să doarmă și lumina se stinge definitiv.

            „Noaptea lui Helver” nu e despre decorul conceptualist sau despre costume de paradă. E doar despre Helver și lumea din capul lui, care oricât de defectă ar fi, e puțin mai bună decât lumea reală. Capul lui Helver nu e defect, ci, din contră, puțin mai inteligent, deoarece el nu vede răutatea, el nu vede cruzimea, el nu vede războiul ori moartea. Iar pentru cei care  conștientizează acest fapt, are un impact și mai mare.

            Andrei Huțuleac (Helver) reușește un rol care nu are cum să nu te impresioneze. Poate e mult spus, dar așa este. Rolul pe care îl joacă, dacă nu ar fi fost bine documentat, citit, cercetat, muncit, ar fi putut să cadă foarte ușor într-o parodie sau caricaturizare. Dar nu este așa, e real, e foarte real și viu și te uiți cu gura căscată întrebându-te cât de mult a muncit să joace la nivelul de energie pe care acest rol îl solicită. Există o scenă în care actorul Huțuleac joacă rolul lui Helver, un copil cu autism, care joacă rolul unui dictator. Sunt momente întregi în care te bucuri atât de mult de ce vezi, dar nu pentru subiect, ci pentru cum e spus și jucat și pentru cum te face să simți. Se vorbește în teatru despre un sentiment de catharsis. Toată lumea știe ce înseamnă, dar nu fiecare spectacol reușește să-l cuprindă ca finalitate. Iar acesta, este (poate) printre puținele care-ți purifică sufletul prin așa-zisele sentimente de milă și groază.

            Amalia Ciolan (Karla) prezintă un rol la fel de bine muncit. Are o forță de energie bine dozată și controlată, pe care și-o arată exact când trebuie și cât trebuie. În relația cu partenerul său de scenă, totul decurge foarte natural și sincer. Uneori, uiți că ești teatru și te simți stingher că ai pășit cu bocancii în viața privată a unor oameni.

            Un fel de concluzie: spectacolul trebuie văzut, având toate motivele de mai sus și multe altele pe care nu le poți cuprinde într-o pagină. Trebuie văzut pentru că e astfel, pentru că te sensibilizează și te ancorează într-o realitate provizorie de care îți vei aminti cu drag și peste timp.

Teatrul Național „I.L. Caragiale” București

Noaptea lui Helver

de Ingmar Villqist

Traducere: Anton Breiner

Regie: Matei LucaciGrünberg

Scenografie: Gabi Albu

Sound design: Sever Bârzan

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Distribuția:

Karla: Amalia Ciolan

Helver: Andrei Huțuleac

Gilbert (figurație): Adrian Ionescu

Am fost şi prinţ şi cerşetor…în Istanbul

Largă-i lumea. Să o tot baţi şi străbaţi, ba la pas, ba prin aer, ba pe mare şi tot nu apuci să o cunoşti. Nici pe tine, bunăoară. Vorba cântecului: „There’s more to see than can ever be seen/
More to do than can ever be done”. Dar aşa, pe dibuite, câte un colţ, câte un cotlon de lume şi de suflet tot e bine să mai descoperi din când în când. Aşa că până şi un om speriat de oameni ca mine iese din cochilia sufrageriei şi dă piept cu ochii cei mulţi şi graba celorlalţi care devin fotograme dintr-n album de vacanţă.

De această dată, curajul a fost mare – dintre toate locurile despre care ştiam câte ceva, Istanbulul a fost mereu pe lista priorităţilor de to see. Mixul de culturi, exotismul lui, poveştile, istoria, gastronomia, informaţii fel de fel puse cap la cap mă convinseseră demult că oraşul ăsta mare e o experienţă care îşi merită renumele turistic. Aşa că mi-am făcut bagajul şi, în prima săptămână liberă din vara eliberatorului an 2022, iată-mă pe malul Bosforului strângându-mi gândurile în geac.

E copleşitor oraşul ăsta; e o lume. Agitaţia care nu oboseşte niciodată şi care, deşi te oboseşte pe tine, mic şi singur într-un furnicar de voci care par că îţi vorbesc ţie toate, cerându-ţi ba una ba alta, te şi împing să mai mergi încă puin, să mai urci pe încă o străduţă abruptă, să mai verifici încă o dugheană de după încă un colţ. Viaţa gâlgâie şi în marile pieţe turistice şi pe străduţele amărâte ca vai de lume. E suficient să te abai câţiva paşi stânga sau dreapta de la artera  Iskiklal şi descoperi un lumpăn mizer şi trist, dintr-o lume încremenită într-un timp al caliciei perpetue. Pe cât de copleşitoare e imaginea moscheelor străjuite de minarete, luxul cuceritor al palatelor cu grădini şi marmură multă, cupolele aurite şi bogăţiile unui imperiu de demult expuse cu mândrie, atât de frust e şocul realitţii care pândeşte după primul colţ.

Paradoxul numit Istanbul nu e doar o ciocnire de plăci tectonice, două continente unite de poduri peste o strâmtoare cu nume sonor. Cu adevărat fascinantă e contradicţia umană; oameni locvaci, joviali, maeştrii în arta persuasiunii, ca să nu spun şarlatani la drumul mare, aparent primitori şi, desigur, cointeresaţi de buna ta dispoziţie, trăiesc dincolo de strazile aglomerate într-un univers casnic atât de gri, de sărac în toate felurile; mai puţin uman. E foarte viu acest oraş cu oamenii lui cu tot. Viaţa chiar se trăieşte şi în haosul bazarului unde te poţi minţi că poţi cumpăra fericire la fel de fake precum etichetele de firmă, şi la cozile greoaie unde reînveţi să aştepţi, fără ca niciun gadget să te mai ajute, şi la mesele joase unde carnea de miel abia dacă nu behăie încă de proaspăt-crudă ce e, şi în mijlocul celor mai fabuloase miresme de condimente şi ceaiuri, şi înconjurat de cele mai dulci culori din lume între sutele de varietăţi de rahat turcesc. Dar cel mai adevărat se trăieşte în spatele uşilor grele de metal, când negoţul oboseşte, în sfârşit după ore caniculare de convingeri şi tocmeli. Cea mai autentică viaţă se întâmplă când vocile aproape certăreţe care îţi promit marea toată cu sare câtă îţi pofteşte ţie inima se adună pe la casele lor în stup, înghesuite pe colţuri de coline, cele mai multe în paragină, cu sfori întinse între balcoane peste uliţe prăfoase, unde pisici de pripas îşi lenevesc blana smotocită.

Te uiţi la babel-ul ăsta neîmblânzit şi te miri. Deci trăieşti. Comoditatea cea occidentală, snoabă şi stupid superioară stă de vorbă cu felul de a fi şmecher şi isteţ, dar atât de seducător şi profund uman al acestui colţ de continent. Şi te tocmeşti, şi comunici, şi răspunzi şi tu cu un zâmbet puştiului ars de soare care te întreabă pe limba lui dacă nu cumva vrei să cumperi o sticlă de apă la supra-preţ. Şi vrei. Şi îi mai laşi, încă, şi bacşiş pe deasupra. Pentru că aici valoarea hârtiilor cu cifre şi figuri de domni importanţi imprimate pe ele, numite lire turceşti, e alta. Plăteşti bucuros în plus, cu bună ştiinţă, omenia pe care o regăseşti. Viaţa cu adevărat grea din spatele comerţului, eforul de a fi mereu serviabili şi dispuşi să îţi dea şi luna de pe cer – contracost, desigur, cura asta de viaţă merită măcar un efort financiar din partea ta, cel obosit de confort.

Mirările sunt multe, la fiecare pas, la fiecare nouă invitaţie amabilă sau fiecare ordin de a cumpăra marfa adresate t din toate părţile. Turcii îţi pot vinde şi ropriul păr din ca dacă le dai ocazia să îi asculţi suficient de mult. Au acest farmec al manipulării, au comerţul în sânge şi voluptatea de a comunica, de a te face să te simţi bine, pe banii tăi. Par că ştiu mai bine ca tine de ce ai nevoie. Nici nu ştiai cât de mult îţi trebuie o pereche de Dolce&Gabbana vizibil şi din lună contrafăcuţi, urâţei nevoie-mare, dar fărădecare ai fost convinsă că nu poţi trăi dacă nu îi târguieşti la preţ de chilipir, cu nici 50 de euro. Cha ching. Ba-bling, ba-bling. Dar nu ai cumpărat doar o pereche de adidaşi-şenilaţi cu şireturi duble şi plastic mult; ai cumpărat o experienţă – agitaţia băiatului care s-a dat peste cap să îi găsească numărul potrivit, degetele lui dibace ca zece andrele  are împleteau şireturile alea prin găicile cusute aproximativ, tocmela, toată regia asta de care nu ai parte când comanzi civilizat de pe site-ul oficial originalul. Într-o lume în care totul e la un click distanţă, atât de departe de fapt, interacţiunea asta care te face să simţi că trăieşti eliberat de oglinzile negre ce nu ştiu să îţi reflecte decât imaginea, nu şi sufletul, merită să scoţi banii din buzunar – până şi banii sunt adevăraţi, de hârtie mototolită, nu cifre pe un ecran.

Aşa arată prima mea întâlnire cu Istanbulul. Desigur toate obiectivele turistice sunt bifate conştiincios şi, desigur, e o bucurie să mă îmbib cu atâta cultură şi istorie. Darul pe care îl primesc însă – plătit de mine, pragmatic vorbind – se cuantifică în umanitatea regăsită în colbul maidanelor cu pisici, bătrâne cu broboade negre, ţânci desculţi şi murdărei şi caşcaravete grele doldora de sticle de plastic strânse peste zi pentru o liră în plus.

WILL. Voiţa de a fi a unui festival într-o Craiovă eternă

Photocredit: Anamaria Mirea

Voinţa înseamnă mai mult decât o vrere; nu e o toană trecătoare în virtutea căreia muţi un grăunte de nisip cu energia unui impuls. Voinţa poate muta, într-adevăr, munţi. Cu răbdare, cu încăpăţânare, cu sârguinţă şi modestia maestrului care îşi pune priceperea în slujba ucenicului rebel pe care îl transformă în erou. Această subtilă calitate de a continua, de a strânge pumnii fără mânie şi de a pune capul în pământ, atunci câne este nevoie, pentru a putea face încă un pas spre un nici-nu-contează-unde pe care doar îl bănuieşti e, poate, cea mai mare dovadă de iubire; demonstrată şi nu declarată.

            Cea de-a treisprezecea ediţie a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova a avut drept moto călăuzitor „There is a WILL so there is a way”. Foarte fresh, foarte cathcy, foarte instagramabil. Dar cârligul ascuţit al marketingului e doar momeală lucitoare. Acest WILL – Shakespeare însuşi, testament şi voinţă – acoperă cu adevărat palierele pe care s-au desfăşurat cele unsprezece zile de festival care au adus din nou împreună oameni din lumea largă. Shakespeare a fost iarăşi celebrat cum se cuvine – cu spectacole-eveniment, cu întâlniri academice la nivel înalt, cu dialoguri, cărţi, conferinţe, spectacole itinerante, spectacole în parcuri şi locaţii cel puţin neconvenţionale, cu câte ceva clasic, cu câte ceva nou, ritmuri de muzici din toate timpurile, gălăgie, tăceri, uimiri, imagini de neuitat, priviri cu larimi în dar… ca într-o tolbă fără fund a unui Puck-matur, motivele de bucurie întru teatru s-au adunat doldora, ca pentru copii cuminţi.

            Dorinţa declarată de directorii festivalului, Vlad Drăgulescu şi Ilarian Ştefănescu, de a extinde zona de interes a festivalului în încercarea de a implica mai mult comunitatea, de a activa zone ale oraşului amorţite cultural şi de a dedica în primul rând locuitorilor Craiovei acest festival s-a împlinit. Spectacolele stradale, locaţiile noi, tir-ul itinerant prin pieţe şi cartiere, au fost primul pas spre non-spectatorii care se trezeau dintr-o dată luaţi de braţ de un personaj bizar cu mustaţă, pantaloni bufanţi, guler alb scrobit, cârlionţi şi frunte înaltă – văru’ Shakespeare. „Much ado and all the jazz”, al Romeo & Julia  Kören, Stockholm, Suedia, recitalul atât de elegant, cu o chimie perfectă între cei doi interpreţi şi publicul din Parcul Romanescu şi cu o atmosferă densă, în lumina de apus filtrată de copaci, „Kill Will” al Companiei Told by an Idiot, Marea Britanie, „On the move” – o instalaţie de păpuşi, muzică şi improvizaţie al Street Theatre Band, Italia, „Doamnele lui Shakespeare” în regia lui Alexandru Boureanu, spectacolul realizat de studenţii Departamentul de Arte și Media al Universității din Craiova în colaborare cu Teatru Național „Marin Sorescu” Craiova, care a strâns în fiecare zi de la câteva zeci de spectatori la câteva sute şi a bucurat locuitorii cartierelor din tot oraşul,  „Vertical Romeo and Mercutio”, o reprezentaţie cu elemente de circ dată la 12 metri înălţime deasupra Pieţei William Shakespearea de către Eventi Verticali, Italia sau „Shakespeare’s fool”, monologul amuzant-emoţionant al lui Ben Humphery de la Tortive Theatre, Marea Britanie sunt doar câteva exemple de reprezentaţii care au animat străzile Craiovei în săptămâna ce tocmai a trecut.

Photocredit: Andrei Mustafa

            Evenimentele conexe au fost la fel de variate şi dense; expoziţii de fotografie semnate de Florin Ghioca şi Mihaela Marin, expoziţia de costume elisabetane a studenţilor secţiei de secografie a UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti, o abundenţă de lansări de carte, lucrările Conferinţei Internaţionale Shakespeare a Asociaţiaei Europeane de  Cercetare Shakespeare – ESRA şi Sesiunea de shakespearologie organizată în colaborare cu Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – A.I.C.T., decernarea titlului de Doctor Horonis Causa lui Robert Lepage de către UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti şi a unor premii de prestigiu, acest mix cu înaltă ţinută academică a mai adăugat un strat denotativ sensurilor festivalului.

            Inaugurarea noului spaţiu al festivalului, Valletta Towers, o hală de patrimoniu echipată pentru a putea găzdui evenimente culturale a însemnat debutul unui centru de interes de socializare. Un veritabil hub, un club al festivalului unde invitaţii, artiştii, spectatorii au putut să fie împreună în jurul unor mese improvizate, la un pahar de vin sau împărţind felii din aceeaşi pizza, pe ritmuri care pân la urmă te convingeau să dansezi. Concertele şi spectacolele din acest spaţiu hibrid au însemnat mai mult decât orice, adunarea laolaltă a celor plecaţi în toate zările oraşului în căutarea evenimentelor de peste zi.

Photocredit: Anamaria Mirea

            Principalul atu peste ani al Festivalului Internaţional Shakespeare a fost dintotdeauna selecţia spectacolelor din program. Nefăcând rabat de la calitatea superioară a producţiilor invitate festivalul de la Craiova şi-a dobândit acest rang înalt în rândul manifestaţiilor din Europa şi lumea largă. Spectacolele de top, regizorii cei mai titraţi ai momentului, companiile de teatru cele mai premiate – garanţii veritabile ale unui succes. În acest an numele care au atras cel mai mult atenia în program au fost Robert Lepage, Oskaras Korsunovas, Silviu Purcărete, Martin Tulinius şi Tiger Lillies. Şi e fost aşa cum ne-am dorit cu toţii – spectacole de la care pleci puţin mai altfel, puţin mai aproape de tine însuţi. Fie că este vorba de emoţia surprinzătoare a emoţiei intelectuale din „887” al lui Robert Lepage, unde simplitatea perfecţiunii îţi copleşeşte percepţia, ori despre amalgamul de imagini poetice, în care frumosul estetic se mulează peste reinterpretări socio-culturale, din „Othello” a lui Oskaras Korsunovas, sau de umorul cinic-inteligent şi comentariul ironic şi autoreferenţial din „Macbett”ul semnat de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, sau de clasicul reconvertit pe note muzicale cu tonalităţi de cabaret interbelic, pigmentat cu puţine nuanţe dark şi puţine rezonanţe expresioniste de operetă decadentă din „The Tiger Lillies perform Hamlet” – colaborarea dintre Theater Republique din Copenhaga şi The Tiger Lillies, în regia lui Martin Tulinius, numitorul comun al bornelor aacestei ediţii a fost consistenţa artistică. Nimic superficial, nimic comercial. Spectaolele mari au fost într-adevăr mari nu doar datorită numelor de pe afiş. Forma teatrală, expresivitatea originală, acel filon profund autentic şi interesul pentru acel nature of man pe care de prea multe ori îl trecem cu vederea astăzi, sunt coordonatele care susţin structura masivă a marilor spectacole din festival.

Photocredit: Anamaria Mirea

            După unsprezece zile aproape că văzui şi făcui toate cele, fel de fel, în Craiova la Festivalul Internaţional Shakespeare. Poate, cumva, mai eclectică decât ne-a obişnuit, mai risipită geografic şi generatoare de mixed feelings, ediţia din acest an a fost un test drive cu o maşină cu motor de colecţie şi caroserie nouă. Încă se mai pot face ajutări la ambreiaj, frânele trebuie rodate, vopseaua nu s-a uscat, încă. Dacă această combinaţie îndrăzneaţă de vechi şi nou va funcţiona –  de focus pe calitate absolută şi dispersare în comunităţi din ce în ce mai bine definite – doar la ediţiile viitoare o putem afla. În 2022 ghinioanele numărului 13 au existat cât să confirme superstiţiile cunoscute în lumea teatrului, însă nu au putut umbri caracteristica majoră, probată în timp: calitatea spectacolelor şi înalta ţinută nu pot fi doborâte nici de furtuni, nici de accidente, nici de greşeli sau organizarea din când în când dezorientată.

Nu durerea de spate cauzată de scaune de stadion–ustensile de tortură va fi amintirea rămasă peste ani despre Shakespeare la Craiova din 2022, ci Robert Lepage povestind despre cum îşi aştepta tatăl să vină seara acasă atunci când era copil şi locuia la 887 Murray Avenue, Quebec, Canada sau scena de dragoste dintre Othello şi Desdemona sub o bastistă imensă de plastic ce le ascunde şi prezervă iubirea suspendată pe un mosor uriaş din care s-a depănat un destin tragic sau Hamlet şi Ofelia plutind acompaniaţi de un clown burlesc la acordeon, într-un vis care le vindecă singurătăţile ucise de o lume coruptă – memoria ne-a fost răsfăţată de astfel de întâlniri, iar durerile trec.