Ceremonial teatral la Curtea lui „Antonin Artaud. Familia Cenci”

Spectacolul enunţă cu o sinceritate deplină premisa acestui randez vous criminal: Bufonul (Mălina Lazăr) este un povestitor tipicar al celor mai cunoscute precepte artaudiene. Cu vocea lui Silviu Purcărete ne sunt expuse pe-ndelete, amintite/explicate ideile în virtutea cărora vedem înlănţuirea de crime şi orori. Glasul împăciuitor, clam şi sfătos ne oferă toate cheile de care avem nevoie pentru a înţelege demersul. Logica rostirii lui Silviu Purcărete devoalează mecanismul care stă în spatele structurii acestei fresce însângerate: cu migală, respect pentru text, atenţie şi curiozitate se poate pătrunde în universul mnţii contorsionate care asemuia frapant teatrul cu ciuma. Vezi scenele frisonante şi îi dai dreptate. Monumentalitatea excesivă la o primă vedere, grandoarea acestei splendide decadenţe morale şi umane, hiperbola megalomană a conştiinţelor corupte devine o necesitate esenţială, o imagine utilitară, aproape, a ideilor care explică de ce e nevoie de violenţă pentru a trece de nivelul epitelial din teatrul digestiv şi redundant.

„Zorro” – fragilitatea actorului de cursă lungă

Nu actorul poartă masca personajului; Zorro, cel de pe foaie, e înveit, parcă, în personalitatea lui Ioan Andrei Ionescu; în sinceritatea lui, în expresivitatea lui deloc ostentativă, în gândurile lui alambicate, dar foarte fluente şi pline de o umanitate cu adevărat emoţionantă.

„Vinovat,-ă” de sinceritate artistică

Cu o luciditate foarte tranşantă, problema încălzirii globale e pusă în discuţie cu mijloace teatrale cât se poate de bine exploatate. Nu e nimic tezist, nu e doar încă un speach alarmist care să ne bată obrazul celor care nu cunoaştem impactul propriei amprente de carbon.

„Locotenentul din Inishmore” şi mâţâţelul său

Intensitatea situaţiilor absurde, demenţa personajelor, ritmul construit ca un arc care plezneşte la intervale precise, inserţiile de comic, citatele culturale, rezolvările inedite şi de efect, în cheia atmosferei impuse de poveste, detaliile, gesturile smucite definitorii pentru caracterele extreme, toate elementele care compun această simfonie de chin şi vai au fost alese unitar, întru spiritul deloc politicos al prea puţin empaticului autor britanic.