Relaţia dintre actori pe scenă este unul dintre cele mai sensibile paliere de analiză ale unui spectacol. Comunicarea dintre personaje, fluxul de informaţii transmise în virtutea unui scop, ce se spune şi ce rămâne în spatele tăcerilor, nerostit, intenţiile vădite sau devoalate de mici semne, intonaţii, pauze şi priviri, postura şi energia pe care o transmit partenerii de joc în coregrafia replicilor animate de un gând dublu, personal şi comun – o paletă atât de bogată şi variată de nuanţe şi detalii ce se înglobează mai mult sau mai puţin veridic în interacţiunea dintre actori. Chimia dintre ei, gradul de „complicitate”, echilibrul fragil în raportul de forţe şi, mai ales, sinceritatea artistică, numită generic „asumare”, sunt modalităţile prin care secvenţele de vorbe rostite pe scenă se difereniază pe scara autenticităţii.
Spectacolul „Otrava” de Lot Vekeman, montat de Toma Dănilă, la unteatru, este un prilej transparent de punere în valoare a impactului relaţiei scenice în descierea unei poveşti inconfortabile. Doi actori, Alina Berzunţeanu şi Cezar Antal sunt un Ea şi un El, foşti soţi, foşti părinţi ai unui copil pierdut tragic într-un accident, care încearcă „aici şi acum” să reconcilieze un trecut neîmpăcat. O situaţie dramatică ofertantă, în care emoţiile complicate sunt speculate cu potenţial de performanţă actoricească. Nu a fost loc de prea multe acţiuni, de prea multe invenţii regizorale; un loc neutru, câteva situaţii de lumină cu treceri subtile, un acompaniament sonor care căptuşeşte cuminte câteva scene esenţiale, intrări şi ieşiri care să ducă mai departe micile variaţiuni de poziţionare în spaţiul de joc. Miza acestei poveşti despre vină, traumă, pierdere şi felul itim de a continua viaţa în urma unei tragedii e relaţia dinre cele două personaje. Cât de empatici pot fi doi oameni care cândva au iubit şi s-au iubit, deveniţi strini în răstimpul a 9-10 ani în care fiecare s-a refugiat în felul său: El fugind departe, în altă ţară, în altă limbă, alături de altă femeie, aşteptând un alt copil, iar Ea înfăşurată într-un scut de suferinţă la care nu poate renunţa, sperând absurd ca totul să mai fie din nou aşa cum a fost înainte.
Pe cât de încărcat de puncte de sprijin pentru un parcurs bine articulat este dialogul oferit de text, pe atât de poticnit este rezultatul acestei întâlniri între doi actori ce par a comunica doar până la jumătatea drumului. Dacă Cezar Antal menţine o concentrare lucidă, în spatele căreia se întrevăd intenţiile şi gândurile care declanşează replicile, tăcerile îi sunt susţinute de motivaţii evidente din subtext, iar accentele replicilor sunt mereu juste, Alina Bezunţeanu rămâne la o interpretare mult mai generală; o privire fixă, aplicată, parcă, tehnic, pe chip, cuvinte care sună gol, accentuate în afara logicii frazei, o nelinişte ce pare să îi fie proprie actriţei şi prea puţin personajului şi câţiva paşi ce lipsesc pentru ca drumul până la sinceritate să fie parcurs complet.
Devine anostă şi redundantă această încercare de a crea o atmosferă densă, ce rămâne, însă, doar la nivelul unei citări neîmplinite în totalitate. Spectacolul oboseşte prea devreme, iar momentele de vârf, ciocnirile care sunt plasate strategic pentru a intensifica ritmul sunt doar borne atinse tehnic. E foarte inegală interacţiunea dintre cei doi – pare că Cezar Antal recuperează spaţiile goale lăsate libere de partenera sa. Îi caută privirea, o susţine, e atent la fiecare reacţie, dar primeşte, în schimb, doar replici care cad în gol. Pare un schimb de pase peste fileu ce nu reuşeşte să treacă de numărătoare mai departe de doi. Mereu şi mereu se porneşte dintr-un punct neutru şi nu se creează acea pantă ascendentă către un ritm bine legat.
E sensibil şi greu de definit motivul precis care păstrează spectacolul într-o zonă imprecisă a unei medii aritmetice nu foarte performante. Există multe elemente realizate tehnic foarte just, tema e impresionantă, emoţie există în pusee inegale, din păcate, dar lipseşte acel filon solid de sinceritate scenică în jurul căruia se poate construi consistent. Pare un demrs cu limite nu foarte generoase. Neputinţe personale şi o voinţă de bună credinţă depăşită, însă, de posibilităţile reale creează această reţinere care la final se defineşte într-o crispare lipsită de concluzie.
„Otrava” e un spectacol a cărui poveste apasă toate butoanele emoţiei, în care doi actori încearcă să găsească firul roşu al relaţiei scenice. De la un capăt se porneşte conştiincios, cu temele bine făcute, cu carismă, film interior bine articulat, concentrare şi toate datele unei performanţe ce nu se poate împlini 100% pentru că de la celalalt capăt e întâmpinat cu nesiguranţă, reacţii arbitrare, tonuri căutate, frazare nu de fiecare dată logică, ascultare fragmentară şi un fel aparent egoist de a fi pe scenă.
Unteatru
Otrava
de Lot Vekemans
cu: Alina Berzunțeanu și Cezar Antal
Regia, spațiul scenic și ilustrația muzicala: Toma Dănilă
Light design: Dragoș Mărgineanu
Afis: Daniel Voinea
Photocredit: Pascal Pamfil
d'E-pîn-geac 