Ce a mai rămas de spus despre iubire? Azi, când toţi ştim că Romeo şi Julieta nu trăiesc happily ever after, nici Jack nu are loc pe plută lângă Rose, iar cuplurile din viaţa reală au termen de expirare ştanţat pe eticheta hainelor de firmă, cum să mai credem pe cuvânt promisiunea fericirii iubirilor eterne? Suntem pragmatici şi le cam ştim pe toate. Iubirea nu ţine loc de confort material, avem de bifat obligo-uri sociale şi doar nu suntem romantici, Doamne-fereşte! Şi ne mai luăm un job, şi ne mai cumpărăm „ceva frumos”, şi mai fugim de noi înşine într-o vacanţă all inclusive. Dar, parcă, tot degeaba; tot nu suntem mulţumiţi, măcar; fericirea nici nu intră în discuţie. Ce să fie oare? Poate că, totuşi, avem nevoie de iubire aşa cheesy şi desuetă, cu umanitatea ei cu tot.
„Hedwig and the andgry inch” de John Cameron Mitchell, pe muzica şi versurile lui Stephen Task, semnat de Răzvan Mazilu la Teatrul „Stela Popescu” din Bucureşti e tot numai iubire; iubire-ură, iubire-revoltă, iubire-deznădejde, iubire-glam, iubire-trans, iubire-gay, iubire-speranţă, iubire-rock, iubire-furie, iubire-tristeţe, iubire. Umanitatea gestului de a iubi oamenii prin artă, de a trăi cu sufletul şi trupul mutilat sub masca fericirii, de a căuta cu ultimul colţ de speranţă împlinirea unei întâlniri definitive cu jumătatea purtătoare de izbăvire a rănilor e copleşitoare în acest spectacol-concert ce vibrează performant a emoţie şi sinceritate artistică.
Un star bizar îşi spune povestea vieţii sfâşiate de istorie cu auto-ironie, umor, candoare, forţă, potenţă, farmec şi multă nevoie de iubire. Hedwig, cândva Hansel cel din Berlinul de Est care a renunţat la 5 inch din sine pentru mirajul libertăţii, în căutarea disperată a iubirii, e persona cea sclipitoare, sigură pe sine, plină de carismă şi energie, a fiecăruia dintre noi. Noi suntem Hedwig – şi doar întâmplarea face că nu purtăm perucă blondă, tocuri înalte şi machiaj cu sclipici. Sufletul nostru, însă, este Hedwig; la fel de colorat, la fel de frânt, la fel de însetat de contopirea întru iubire cu our person. Articulaţiile acestui one-man show glamouros de suferinţă şi sinceritate sunt tăcerile, căderile, alternanţele de ritm, privirile, gesturile, sinusoidele de sens create de Răzvan Mazilu pentru a transforma parcursul mărturisirii rock&roll într-un recital de emoţii.
Decorul semnat de Adriana Grand – un zid al Berlinului citat cu accentele unei camere de motel decrepit, ce devine anticamera succesului amânat şi a iubirii mereu fugare are poezia frustă a mizeriei frumoase estetic. Metafora cea mai expresivă e paradoxul celui mai frumos obiect din scenă – inima de plastic a lui Hedwig – purtată cu grijă de Yitzhak cel fidel într-o cutie de carton scofâlcită. Costumele lui Răzvan Mazilu care o dezvăluie treptat pe Hedwig ca straturile unei armuri de mătăsuri şi latex, o transformă treptat pe diva cu pelerină amplă în băiatul cu machiajul scurs pe chip şi o cruce a destinului mărturisită pe frunte. E dureros şi frumos acest drum spre noi înşine pe care Hedwig ne poartă acompaniată de chitară electrică şi bass şi două voci în backing vocals ce devin ecoul feminităţii în contrapunct cu vigoarea unei masculinităţi sfârtecate.
Cele două ipostaze ale lui Hedwig în interpretarea lui Tudor Cucu-Dumitrescu şi Lucian Ionescu nu intră în competiţie; amândoi conţin acelaşi filon tragi-comic pe care îl explorează cu sensibilitate şi maturitate, cu grijă pentru a spune povestea unui destin de eroină antică ce poartă perucă şi ciorapi de plasă în loc de coturni. Tudor Cucu-Dumitrescu e Hedwig cea irezistibil de carismatică; magnetică şi obraznică, ce lasă la vedere constant fragilitatea, vulnerabilitatea şi umanitatea din spatele genelor false. Energia lui seduce, iar principalul atuu al talentului său e prospeţimea unei voinţe lucide căreia nu îi e frică să dezvăluie consant şi slăbiciunea unei sorţi atât de nedrepte. Are o căldură în privire ce căptuşeşte avântul de rock star, are multă părere de rău Hedwig cea care cântă despre Geneza dragostei cu ultimul strop de speranţă şi povesteşte fără urmă de încrâncenare, fără a judeca, viaţa aşa cum i-a fost, înfrântă, dar nu îndârjită: Îi iartă e toţi Hedwig a sa, mai puţin pe sine, căci nu se cruţă şi se oferă fără nicio rezervă publicului pe care, de fapt, îl face captiv artei sale.
Lucian Ionescu e Hedwig cea care dă jos peruca de pe raft, aşa cum o spune prin cântec, şi se cocoloşeşte în spatele acestei persona plină de farmec şi tupeu. Trecerile sale de la dramă la comic sunt instantanee de performanţă aproape clownescă, tehnica sa vocală îi permite să interpreteze nu doar notele songurilor, ci şi intenţiile frânte ale emoţiilor gâtuite de nenoroc ale acestei starlete indecente. Chipul său în oglinda luminată de rama cu becuri, în timp ce revine benevol „back to myself” ştergând fardul aproape ritualic, dezvăluirea trăsăturilor masculine de sub straturile de protecţie ale ambalajului strălucitor devine imaginea simbol a unei vulnerabilităţi exprimate doar de la adăpostul acestei carcase de gălăgie şi ludic.
Irina Cărămizaru şi Cristina Danu sunt punctele de susţinere în care Hedwig îşi oglindeşte frustrările, impetuozitatea şi răsfăţul – zâmbetul le e mască de protecţie, dansurile cu mişcări sincron sunt expresia plastifierii sufleteşti a celor care speră că făcând cu credinţă orice, oricât de aparent insignifiant, pe scneă, pentru scenă, vor ajunge cândva la gloria mult visată. Ana Maia Ivan (Yitzhak) în travesti are camaraderia unui Sancho Panza cu mustaţă à la Freddie Mercury şi geacă de piele. Cu discreţie şi grijă urăreşte cu sufletul la gură showul celui iubit, devenindu-i jumătate sub ochii noştri, transformându-se în tim real din băiatul bun la toate în cel râvnit, dar neştiut până acum. Vocea sa intonând în surdină „I will always love you” e cea mai frumoasă declaraţie de dragoste, iar privirea sa cuprinde toată iubirea de oameni pe care o strigă Hedwig spre a ne aduce îmreună, parcă, pe toţi, cu jumătăţile noastre neştiute încă.
„Hedwig and the angry inch” nu e un manifest al niciunei comunităţi, nu e un gest politic, nu are abţibildurile niciunui statment în numele ideologiilor de niciun fel. Spectacolul lui Răzvan Mazilu e un tribut adus umanităţii celui mai banal instinct dintre toate: nevoia de iubire. E o declaraţie de iubire continuă, venită dintr-o sensibilitate artistică autentică, dintr-un drag de oameni de preţ, dintr-o delicateţe rafinată şi excese pline de savoare şi voluptate. E rock&roll, e glam, e kitsch, e queer, e performanță, e artă, e un spectacol al sufletului nostru comun cu nume de scenă Hedwig.
Teatrul „Stela Popescu” Bucureşti
Hedwig and the angry inch
text de John Cameron Mitchell
muzica și versurile Stephen Task
Regia, coregrafia și costumele: Răzvan Mazilu
Decorul: Adriana Grand
Traducerea textului: Carmen Stanciu
Traducerea versurilor: Alex Ştefănescu
Lighting design: Marian Iancu
Distribuţie:
Hedwig – Tudor Cucu – Dumitrescu/ Lucian Ionescu
Yitzhak – Crina Matei/ Ana Maria Ivan
Band-ul „The Angry Inch”:
Backing vocals – Irina Cărămizaru și Cristina Danu
Pian – Johnny Bica
Baterie – Andrei Paraschiv
Chitară – Ciprian Pop
Chitară bas – Vlady Săteanu
Photocredit: Andrei Gîndac
d'E-pîn-geac 