Fragilitatea fibrei umane este unul dintre puţinele motive pentru care suntem frumoşi; noi oamenii. Cu toate excesele şi orgoliile noastre, în goana noastră unanimă pentru un loc mai comod pe încă o treaptă mai sus în ierarhii tot de noi inventate, aşa egoişti şi manipulatori precum suntem de milenii, rămânem frumoşi pentru că păstrăm undeva, printr-un pliu de suflet colectiv, o candoare; un răgaz de bunătate în numele căreia putem, încă, să ne mai privim ochi în ochi.
Spectacolul „Eu sunt propria mea soţie” de Doug Wright, în regia Teodorei Petre, de la Teatrul Mic, un one-man show cu Gabi Costin, spune cu multă delicateţe şi echilibru o poveste despre umanitatea universală. Personajul principal, Charlotte von Mahlsdorf, o figură devenită icon al comunităţii LGBTQ+ în viaţa reală, în piesa dramaturgului american îşi mărturiseşte micile şi marile victorii personale, plăcerile (ne)vinovate, traumele şi păcatele unei vieţi trăite între două extreme ale terorii, în numele supravieţuirii autentice a spiritului liber. Structura de poveste în ramă, în care autorul devine el însuşi personaj în dialog direct cu Charlotte, potenţează puterea de obiectivare şi adaugă un filtru fin de nuanţări ce păstrează calea de mijloc a naraţiunii. E adevărat 100% ce spune Charlotte? E puţin romanţată, oare, relatarea acestui alter ego fermecător al unui băieţel pe nume Lothar Berfelde, născut în 1928, în Berlin, care a ales să înfrunte preconcepţii, un război atroce, persecuţii şi abuzuri, fără frica de a fi ea însăşi – Charlotte von Mahlsdorf? Fondatoarea muzeului Gründerzeit, pasionată de antichităţi, ceasuri, fonografe şi bărbaţi, eroina este o luptătoare şi o supravieţuitoare a unora dintre cele mai absurde decenii ale civilizaţiei europene.
Siajul amintirilor sale e bogat şi cuceritor, iar spectacolul reuşeşte să redea simplu şi fără ostentaţii, curat şi elegant, tocmai acea atmosferă de viaţă viguroasă trăită pe muchia ascuţită a morţii iminente. Prin scenografia şi lighting designul semnate de Ioana Pashca, puterea simbolului e pusă sub efectul de lupă al miniaturilor scoase dintr-un geamantan vechi. O cortină din şiraguri de perle citează atât rafinamentul sobru al Charlottei, cât şi transparenţa metaforică a unui obstacol ce obstrucţionează trecerea, dar permite să se întrevadă ceea ce ascunde, precum un zid al Berlinului sau o mască socială purtată peste identitatea asumată autentic. În partea a doua a spectacolului, în barul salvat, strămutat în pivniţa Charlottei, unde comunitatea gay din Berlin putea să găsească refugiu şi un strop de libertate, spoturile de lumină, umbrele şi decupajul realizat prin ecleraj alternează identitatea spaţiului de joc şi transformă eficient sala în temniţă rece sau birou de interogatoriu.
Performanţa pe care Gabi Costin o realizează întâlnindu-se fericit cu acest text, e consecinţa împlinită a prilejului de a explora bogăţia de mijloace artistice de care dispune. Talentul unui actor nu poate străluci decât în lumina emanată de un context pe măsură. Iar piesa lui Doug Wright, montată în această manieră ponderată, cu generozitatea regizorală a Teodorei Petre de a rămâne sprijinul subtil al unui recital actoricesc consistent şi bine articulat, devine premisa fericită pentru expresivitatea multifaţetată a unui actor creativ, ludic, inteligent şi foarte sincer. Gabi Costin conţine acea mirare, acea curiozitate în faţa rolului şi căptuşeşte cu multă umanitate personajele pe care le schimbă alert. Nu doar tehnic, nu doar trecând prin numeroase registre vocale, nu doar rafinând rostiri şi accente, nu formal şi la adăpostul convenţiei, ci cu un gând limpede, ca un fir roşu călăuzitor, descâlceşte rafinat și deloc demonstrativ, cu umor chiar, acest ghem de personalităţi individualizate în polifonia de glasuri ce compun universul unei poveşti cu mai multe adevăruri. O crezi pe Charlotte, o îndrăgeşti, îi înţelegi şi îi ierţi chiar, poate, păcatele, trădările şi compromisurile pentru că, dincolo de ce spun paginile din dosare ale securităţii, dincolo de umbrele unei vieţi, e multă lumină – lumina umanităţii din om. Gabi Costin nu interpretează un simbol al unei cauze, ci un Om. Omul cu majusculă al cărui mare merit e acela de a supravieţui, de a şti cine este şi de a fi, de a exista în numele unui crez asumat. În spectacolul de la Teatrul Mic vezi un Om frumos, pentru că Gabi Costin o ocroteşte pe Charlotte de ură şi judecăţi meschine cu multă sinceritate artistică. E multă blândeţe în interpretarea sa – în ochii mari, rotunzi, care au curajul de a privi până în sufletul fiecărui spectator.
În acorduri de cabaret de pe la mijlocul secolului trecut compuse de Cezar Antal, sunetul puţin tocit al fonografului cu cilindru ne deschide cortina de perle către universul intim al eroinei propriului destin. Iar la final, vocea sa murmură ca pe o rugăciune, armonizându-se cu cea a personajului, un cântec deloc trist, întru celebrarea umanităţii din Om. „Eu sunt propria mea soţie”, în regia Teodorei Petre, nu e un spectacol care militează pentru nicio cauză, ci o poveste despre adevăr; despre adevăruri personale care compun destine şi ne conduc la răscruci, unde liberul arbitru primeşte responsabilitatea de a răspunde sfincşilor care ne decid soarta. E tonic, emoţionant, cald ca o îmbrăţişare cu un prieten vechi acest spectacol care nu dă lecţii teoretice, nu educă răstit, nu convinge cu orice preţ, ci şopteşte fragil, cu răbdare şi băgare de seamă, o poveste despre un om pe care ai toate şansele să o iubeşti.
P.S. Teatrul este un spaţiu de dialog. Un dialog artistic, în limitele convenţiei, ale decenţei şi bunului simţ. Multitudinea formelor de expresie pe care creatorii aleg să le experimenteze prin propunerile lor ţine de libertatea de care ne bucurăm fiecare dintre noi. Teatrul este o artă a timpului prezent, dar nu poate fi obligat să existe doar în limitele paradigmelor acut actuale; nu există doar teatru social, doar teatru politic, doar teatru de artă, doar teatru-dans, doar teatru muzical, doar teatru de animaţie, doar teatru de imagine, doar teatrul al absurdului, doar teatru clasic, doar teatru antic, doar teatru educaţional, doar teatru radiofonic, doar teatru sport, doar teatru devised, doar teatru… Există, într-adevăr, doar teatru, în atât de multe feluri, simultan, chiar în acelaşi spectacol uneori. E dreptul artei de a fi şi altfel decât ne dorim fiecare dintre noi. Obligaţia noastră, a spectatorilor, e să respectăm contractul convenţiei din sala de spectacol şi să acceptăm că e posibil ca dorinţele şi aşteptările noastre să nu fie îndeplinite mereu. Teatrul are dreptul şi de a nu fi despre noi. E minunat atunci când o face. Însă, e păcat să ne supărăm pe el atunci când subiectivitatea noastră nu e satisfăcută sau când agendele noastre nu sunt deservite unanim de o artă care, de-a lungul istoriei, a servit drept platformă pentru o sumedenie de mesaje şi ideologii. Şi tocmai pentru ca eficienţa şi credibilitatea acestui spaţiu de vizibilitate să poată continua peste veacuri, a fost nevoie mereu de diversitate a formelor de expresie artistică. Credem „minciuna” teatrului mai usor decât discursul de pe un podium. Şi profităm de acest „safe space” pentru a ne spune cu toţii colţurile de adevăruri. Iar pentru ca şi vocea noastră să fie relevantă e nevoie să o acordăm la tonurile ponderate care să poată, într-adevăr, dialoga, fără strigăte disperate care mai degrabă sperie şi ne îndepărtează pe unii de ceilalţi.
Teatrul Mic Bucureşti
Eu sunt propria mea soţie – Charlotte
de Doug Wright
Traducerea și regia: Teodora Petre
Scenografie și lighting design: Ioana Pashca
Mișcare scenică: Alina Petrică
Muzică originală: Cezar Antal
Video: Gabi Costin
Photo: Andrei Gîndac
Distribuţie:
Charlotte – Gabi Costin
d'E-pîn-geac 