Era sfârșit de septembrie 2000. Din difuzoarele calculatorului Pentium II vocile celor două Andrè-ee îl rugau pe „papa” să le lase la mare, iar vocea mea de la 12 ani abia împliniți reproducea vers cu vers tânguirile lor. Peste aproape un sfert de veac amintirea acelui moment, tradus în memorie afectivă, înseamnă vocea tatălui meu spunând răspicat: „Pune mâna pe carte, că nu o să te întrebe nimeni ce se cânta în vara lu’ 2000!”. L-am ascultat și l-am crezut până când Gabriel Sandu a întrebat public, nu demult, „(…)ce melodii românești din anii 2000 vă mișcă, vă amuză, vă fac să dansați”.
Am ales această mărturisire personală drept introducere pentru cronica spectacolului „Adrenalină”, scris și regizat de Gabriel Sandu la Teatrul Excelsior, pentru că același tip de asumare intimă a biografiei unei generații pare a fi punctul de sprijin al acestei întâlniri nostalgico-ironice cu adolescența trăită în anii 2000. Pornind de la un fapt real, ușor recognoscibil – un scandal iscat în jurul unui turneu antidrog pe parcursul căruia se consumau (paradoxal, nu?) droguri de către minori, scenariul grefează teme actuale și inserează, deloc ostentativ, mesaje socio-politice relevante într-o poveste cu personaje nuanțate, credibile, empatice și eminamente umane.
Lala (Dana Marineci), Tina (Oana Predescu) și Sori (Iulia Samson) au trăit cele „5 minute de glorie” în vara lui 2000, când hitul „Pastila” compus de impresarul lor inspirat și în directă cunoștință de cauză, îndemna puștimea să ia pastila dragostei iar și iar. Trupa se numea, cum altfel decât X-tasy – o altă clipă de creație marca impresarului „Tavi Pupăză”. Întâlnirea din prezent dintre cele trei femei care cândva, într-o scurtă vară, au fost adulate și urâte de o țară întreagă devine safe space-ul destinelor deraiate de un moment definitoriu. Estetica încărcată de costume kitsch cu sclipici, paiete, platforme și culori neon și melodia însăși creează convenția eficientă pentru a declanșa spirala memoriei spre adolescență sau copilărie a oricărui spectator între 30 și 40 de ani. Poate cel mai mare atuu al acestui spectacol e puntea reală pe care o poate face între copiii de acum și cei de atunci. E posibil să îți cunoști puțin mai bine părinții dacă realizezi că nu s-au născut părinți; că au fost, nu chiar așa demult, la fel de fun și cool ca tine – doar că la timpul lor, când „fun și cool” însemnau ceva diferit, chiar dacă ușor „cringe” pentru tine.
Mixul de melancolie, auto-ironie din plin, frustrări, regrete, speranțe eșuate în banalitatea vieții de zi cu zi, asumare nu doar de dragul modei, emoție și kitsch funcționează ca un vehicul spre jumătatea distanței dintre subiectivitate și acea reconciliere nerostită dintre genrații. Abuzurile de atunci și de acum sunt tratate diferit; dar nu înseamnă că nu dor la fel. Dependențele – fie că se referă la alcool, substanțe interzise, relații toxice, jocuri de noroc sau banalul zahăr – sunt la fel de nocive; și atunci, și acum, și oricând. Vulnerabilitatea unei vârste mai inocente decât se dorește a fi, adolescența în care spiritul liber în toată puterea lui de expresie și expansiune decide cine vei fi nu peste mult timp ca adult și ce frici te vor ține treaz noaptea, această frumoasă inconștiență a copilului-ce-nu-a-devenit-încă-adult este tratată în spectacol cu mult respect, candoare, grijă și sensibilitate.
Insertul video care face trecerea între cele două părți distincte din sctructura scenariului, în care reallyrux, streamer cunoscut pentru comunitatea utilizatorilor de Twitch, discută despre personajele din spectacol devine modalitatea prin care timpul ficțional și cel real se suprapun. Demersul moral capătătă astfel și mai multă relevanță pentru publicul tânăr, obișnuit să ofere încredere modelelor recognoscibile. Asocierea cu mediul online prin acest artificiu atașat coerent în parcursul scenic poate funcționa pe mai multe paliere, atrăgând în mod real atenția asupra problemelor ridicate în spectacol.
Interpretarea celor trei actrițe are calitatea de a fi unitară, fără excese personale și cu evidente momente de performanță individuală. Cele trei tipologii se completează elegant, iar caracteristicile individualizante se armonizează în realțiile construite solid. Dana Marineci (Lala) apelează la observarea continuă din afară – e această femeie matură care se privește cu auto-ironie severă și comentează abia perceptibil fiecare alint sau replică voit penibilă. Are această mască fragilă a mamei ponderate, împăcată cu sine, responsabilă și echilibrată care ne lasă, cu generozitate, să vedem armele depuse, oboseala, splinul de pe dedesubt. În monologul despre vara în care a descoperit mirajul „Bingo”ului, în care admira jocul de volei de pe plajă al unor bărbați zvelți, acea nostalgie a unei zile fericite întrepătrunse cu vina unui viciu aparent inofensiv, arată precis acest joc de-a „ei, și ce!” pe care personajul său îl conține. Surâsul amar, hazul ca armură a eșecului, contrabalansează parcursul aparent ușor al acestei fete care cândva a cântat o vară, într-o trupă, iar acum citește în stele pentru a-și crește copilul.
Iulia Samson (Sori) are cel mai dramatic arc; e fata abuzată la propriu în adolescență de un groomer în toată regula, pe care nu îl iartă nici după aproape 25 de ani, dar care refuză să fie victimă port-stindard a unei cauze. Personajul are demnitate și jocul foarte reținut, ponderat și bine articulat într-un gând interior consistent îi dau forța necesară de expresie. Negarea, frica, neputința de a face pace cu un trecut de care fuge într-un prezent oarecare, aceste sarcini scenice deloc facile sunt cumulate rafinat, cu economie de mijloace și o sinceritate artistică lipsită de ostentații. Oana Predescu (Tina) are personajul cel mai carismatic din trupă, cu voce și o poveste de viață departe de a fi reușită. Dependentă de droguri, în prag de supradoză, înfrântă, victimă a visului american făcut țăndări de realitatea americanilor, își spune povestea cu atâta umanitate, atâta suflet și atâta verticalitate, încât e foarte posibil ca vocea și figura ei să fie cele pe care ți le amintești în primul rând când te gândești la acest spectacol. Nu are forță, ci putere; nu inspiră căldură și nu are lipici sau glam, nu e dramatică, ci o emoție perfect echilibrată între abandon și disperare nestrigată, devine expresia artistică a unui „nu mai pot” spus fără urmă de victimizare și oferă speranță altora, renunțând la orice speranță pentru sine. O interpretare în care performanța înseamnă generozitatea de a îmbina inteligența scenică și acea emoție care „costă”.
„Adrenalină”, spectacolul semnat de Gabriel Sandu e un vehicul spre adolescența celor maturi și un simulator de realitate virtuală pentru tineri. Pipăi, parcă, paietele din costumele colorate, îngâni refrenul despre pastila dragostei și simți că anii 2000 au însemnat mai mult decât plajă, mare, soare; au fost o stare, au fost tinerețea ta. Și, ca orice stare, se preschimbă în formă pentru a rămâne la fel de „fun & cool” tinerețea anilor 2010, 2020, 2030 și așa mai departe.
PS. Am răspuns și eu la postarea lui Gabriel Sandu. „Razna” de la „Omul cu şobolani”. Refren: „Vând sanatorii cu balcoane, borcane de pastile goale, cămăşi de forţă dantelate, reflexe necondiţionate”…tot un fel de „Pastila”, nu? Se pare că mi-a folosit, totuşi, la ceva să ştiu ce se cânta în vara lu’ 2000.
Teatrul Excelsior
Adrenalină
de Gabriel Sandu
Distribuția:
Lala – Dana Marineci
Tina – Oana Predescu
Sori – Iulia Samson
Apariție video Reallyrux
Regia: Gabriel Sandu
Scenografia: Clara Ștefana
Coregrafia: Ruxandra Bobleagă
Lighting design: Ruxandra Bobleagă și Miruna Croitoru
Video: Miruna Croitoru
Muzica: Plushy
Consultant psihologic: Andreea Găzdaru
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici
Producător delegat: Camelia Moroianu
Photocredit: Andrei Gîndac
d'E-pîn-geac 