Glume și chicoteli cu "Pterodactili" și psihopatii

A fost odată o familie; oricare familie. Și iubirea-ură i-a devorat pe toți ai casei rând pe rând. The end. Dramele și traumele noastre, ale tuturor, seamănă într-atât încât a devenit tautologic să mai etichetezi a fi autobigrafic un scenariu inspirat din experiențele care plătesc facturile terapeuților de tot felul. Știm: ai suferit, ai fost abuzat, ai frici, ai avut o copilărie dificilă, o adolescență și mai și, o tinerețe chinuită. Și noi, toți ceilalți, la fel. Suntem o lume tristă, marcată de un trecut pe care ne e la-ndemână să dăm vina pentru toată nefericirea prezentului care nu e nici pe departe ce speram când abia așteptam să fim oameni mari. Surpriză: și oamenii mari sunt tot copii răsfățați, care au găsit doar nume sofisticate pentru problemele lor. Pentru că, nu-i așa, ne place să fim complicați și etern neînțeleși

Spectacolul "Pterodactili" de Nicky Silver, montat de Radu Iacoban la Teatrul Excelsior virează din scurt drama familială și iese de pe autostrada încrâncenărilor serioase pe teme profunde. Sentimentul general de ușurătate, de bășcălie intelectuală și caricaturizare a stereotipurilor obositoare acompaniază întregul demers. Prima impresie de prospețime și comentariu ironic asumat devine însă obositoare. Nu există și un alt strat, un substrat. What you see is what you get; la propriu – un mișto artistic lung de aproape două ore și jumătate, cu pauză, în care toate clișeele despre dramele închipuite (sau nu) ale unei familii generice sunt expuse ca într-o dioramă vivantă. Odată ce convenția e atât de limpede, după ce "te-ai prins", pare că nu mai e suficient doar să pufnești scurt în râs la glume și glumițe pe tema dată. E haios până la un punct. Apoi aștepți punctul de cotitură, twistul propunerii regizorale, care nu vine niciodată.

Dramele personale și inter-relaționale sunt exacerbate printr-o răstire care subliniază cu două linii, clar, foarte clar, cât de absurzi suntem cu toții, cei care ne vedem viețile demne de scenarii de succes. O piesă scrisă în cheie a teatrului absurdului, interpretată aparent simplu și realist, cu inserții de metafore ironice, devine un spectacol prea lung pentru o demonstrație atât de evidentă. Pare că s-a depus prea mult efort pentru ce avea de spus textul și demersul scenic. Personajele sunt reduse la scheme previzibile de comportamente destructive ușor de intuit – mama plină de adicții, care nu vrea să îmbătrânească și își abuzează involuntar fiul, tatăl workohoolic care își abuzează, mai degrabă conștient, fiica, fiul gay, seropozitiv, da imun la sentimente, fiica psihotică, fragilă, victimă-sigură și iubitul sărac, nesigur, abuzat și el în copilărie, care își reorientează iubirea și sexualitatea. Nu se dorește nici pe departe să empatizezi cu niciunul dintre acești exponenți ai clișeului suprem.

“Dramele" lor par doar pretexte pentru situații cu potențial comic, iar emoția este evitată integral. Odată stabilite intențiile devine crispantă experiența de a privi aceste fantoșe în plină desfășurare. Recunoști replici auzite/spuse în propria familie, identifici ușor trimiterile la certuri casnice și "probleme de familie" arhi-știute. Dar nu îți pasă, pur și simplu. Te poți amuza, cel mult, până când repetiția acelorași mijloace îți obosește umorul. Fără alte merite performative, fără culmi estetice care să justifice prelungirea celor câteva mijloace de expresie artistică, spectacolul rămâne un gag cu potențial elongat într-o formă spectaculară prea largă pentru substanța sa.

Actorii respectă convenția și reușesc să căptușească partiturile cu umor din abundență, fără, însă, a avea șansa de a depăși contururile unor interpretări plauzibile în cheia aleasă de regie. Dan Pughineanu (Todd) își pune în valoare carisma de narator și își articulează monologurile în spirit de impro-show bine calibrat. Ioana Niculae (Emma) exagerează acutele și nu își poate controla nici vocea, nici intensitatea interpretării, zelul său fiind cel mai ostentativ element al spectacolului. Alex Popa (Tommy) alege economia de mijloace într-o interpretare mai degrabă liniară și resemnată. Mihaela Trofimov (Grace) e cea care alternează cel mai just comentariul personal cu forma gonflată a personajului interpretat expozitiv și reușește să scoată cel mai bine în evidență discrepanța dintre superficialitatea "dramelor" și expresia lor apoteotică. Doru Bem (Arthur) are o execuție tehnică a pragurilor alternante și menține într-un safe space credibilitatea parcursului personajului său.

Dacă spațiul de joc, eclerajul, costumele și muzica se înscriu într-o estetică unitară, cu accente voit "absurde", care inserează elemente de aceeași factură ironică spre a augmenta farsa bombastică a comediei umane duse în derizoriu, proiecțiile video sunt pur și simplu un adaos irelevant. Alegerea imaginilor proiectate pare voit aleatorie, singurul element estetic relevant fiind cel cromatic.

Spectacolul "Pterodactili" este la fel de arbitrar precum alegerea titlului. O glumă bună, de efect, care nu justifică, însă, transformarea ei într-un produs artistic mai lung decât un video pe tik-tok. Oglinda prin care spectacolul reflectă un adevăr general valabil, știut de toată lumea, dar care oferă doar o abordare light, invitând la "relax & chill" în fața depresiei, anxietății, schizofreniei, abuzului, adicțiilor, infectării cu HIV, sinuciderii, e la fel de diformă precum multele campanii de awarness inutile.

Teatrul Excelsior București
Pterodactili
de Nicky Silver
traducerea Radu Iacoban
Distribuția:
Todd Duncan, 23 ani – Dan Pughineanu
Emma Duncan, sora lui Todd – Ioana Niculae
Tommy Mckorckle, logodnicul Emmei – Alex Popa
Grace Duncan, mama lui Todd și a Emmei – Mihaela Trofimov
Arthur Duncan, tatăl lui Todd și al Emmei – Doru Bem
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Producător delegat: Vasea Blohat
Photocredit: Andrei Gîndac