Idealurile sunt frumoase atunci când au anvergură şi măreţie. Fără ţeluri înalte şi visători cutezători lumea ar fi rămas un loc plicticos şi ar fi stagnat demult în amorţirea orizonturilor înguste. Cu cât ţinteşti mai departe, cu atât ai şansa de a descoperi posibilităţi de expansiune care te duc din ce în ce mai departe de cărările bătătorite. În artă e cu atât mai necesar curajul de a depăşi contururile şi de a contesta limitele restrictive. Ideal, însă, e să ai luciditatea de a şti unde să trasezi propriile maluri ale putinţelor tale. „Go big” nu e întotdeauna deviza cea mai inspirată atunci când „big” sunt doar forma şi ambiţiile.
În această primăvară, „Chicago Musical”, un spectacol produs şi explorat de George Costin, prezentat pe scena Circului Metropolitan Bucureşti şi-a propus să aducă glam-ul şi efervescenţa marilor scene de musical în mijlocul arenei. O echipă artistică numeroasă şi muncitoare şi cele mai bune intenţii nu se dovedesc a fi suficiente, însă. Show-ul în sine e modest şi pare prea mic pentru o cupolă atât de mare. Dacă eforturile personale ale distribuţiei au toate meritele şi fiecare în parte se achită sârguincios, conştiincios, cu responsabilitate şi aplomb de rolul său, nu e suficient pentru ca efectul magnetic al musicalului să electrizeze euforic audienţa. Regia, scenografia, coregrafia şi sonorizarea sunt cu mult sub nivelul trupei; şi tocmai aceste elemente spectaculare fac diferenţa între încercare notabilă şi succes, tocmai în acest gen de spectacol.
Impresia generală este de neştiinţă şi lipsă de mijloace materiale – spaţiul generos al scenei e folosit meschin în cea mai mare parte a timpului, pe porţiuni delimitate în care se înghesuie toate coregrafiile, iar jocul în arenă, la 360 de grade, diluează orice amploare şi miceşte amploarea show-ului. Întregul spectacol pare că face efortul de a încape într-un loc mult prea mare pentru posibilităţile reale; ai constant impresia că actorii aleargă de trei ori mai mult pentru a ocupa mai mult spaţiu, încercând să suplinească lipsurile cu energie şi gesturi mari. Efectele de lumină şi proiecţiile sunt banale, iar soluţia heblurilor între scene pare ultima rezolvare găsită în disperare de cauză. Lipsa de imaginaţie e cu atât mai flagrantă într-un spaţiu cu atâtea posibilităţi care creează anticipaţia unui show cu adevărat grandios.
Performanţele vocale sunt trădate de o sonorizare defectuoasă; scuza mijloacelor tehnice precare nu mai poate fi evocată credibil. În plin song „Roxie” al protagonistei lavaliera nu are voie să pârâie ca la o reprezentaţie improvizată. Ar fi de dorit ca reglajele să facă inteligibile cuvintele din „Cellblock tango” şi actorii să nu fie nevoiţi să strige cântecele aproape pe toată durata primei părţi. E păcat, pur şi simplu, ca toată munca şi talentul unei întregi trupe să rămână doar o încercare onorabilă, din cauza neajunsurilor tehnice.
Actorii reuşesc să suplinească prin interpretare toate minusurile evidente ale conceptului. Cristina Danu (Roxie Hart) a găsit un filon auto-ironic pe care îl speculează bogat şi oferă o paletă largă de nuanţe acestei „inocente” superficiale capabile de crimă cu toată naivitatea. Irina Bucescu (Velma Kelly) îşi domină personajul cu o prezenţă în plină forţă şi găseşte echilibrul între senzualitate şi vulgaritate. Tudor Cucu-Dmitrescu (Billy Flynn) îl face simpatic pe avocatul versat, augmentându-i farmecul nonşalant-obraznic, realizând o compoziţie riscantă ca propunere. Cel mai performant moment din spectacol îi aparţine lui Alin Florea (Amos Hart). „Mister Cellophane” este songul interpretat cu emoţie şi sarcasm, care combină fericit mijloacele actoriceşti şi vocale într-o mostră de virtuozitate. Anca Florescu (Mama Morton) are umor şi carismă, însă alegerea mişcării în scenă la songul „When you’re good to Mama” îi aplatizează din impact şi o defavorizează.
Scenele de grup, marile songuri de la „Razzale dazzle” la „They both reached for the gun” sunt căptuşite cu toată energia trupei care suplineşte cu entuziasm şi încredere disproporţiile flagrante dintre concept şi spaţiu. Miza, vizibilă prin traducerea destul de ostentativ vulgară, pare a fi fost aceea de a demasca un Chicago corupt şi vicios, în care jazz-ul şi alcoolul sunt avatarele păcatului. Comentariul, însă, rămâne departe de a fi eficient şi se pierde în stângăcia sărăcăcioasă a unui show cu o strălucire mătuită.
Un musical de anvergură, într-un spaţiu atât de amplu nu poate rămâne doar o enumerare de bune intenţii, multă muncă şi o execuţie conştiincioasă. „Chicago musical” pare un spectacol din care lipseşte bucuria specifică acestui gen spectacular; e un efort constant de a suplini ceva ce lipseşte, un maraton actoricesc la capătul căruia pleci mulţumit, dar nu euforic. Muzica o ştii, o fredonezi, dar nu ajungi acasă cu niciun chip, cu nicio expresie, cu nicio imagine percutantă; e mai degrabă ilustrarea unor songuri celebre cântate bine, ale căror versuri le ştii în engleză; pentru că în română nu le-ai auzit prea bine. Nu a fost razzle-dazzeled, deşi aveai toată disponibilitatea să te laşi fermecat de lumea strălucitoare a periculosului Chicago din anii 20’ – ai asistat, doar, la o încercare de ani 20’ de secol 21, dintr-un Bucureşti ambiţios, dar prea trist pentru a semăna cu West End-ul sau Broadway-ul.
Chicago
Un spectacol produs şi explorat de George Costin, prezentat pe scena Circului Metropolitan Bucureşti
Vodevil muzical de Fred Ebb și Bob Fosse
Muzica – John Kander
Versurile – Fred Ebb
Adaptare – David Thompson
Bazat pe piesa de teatru ”Chicago” de Maurine Dallas Watkins
Traducerea în limba română de Andrei Huțuleac & George Costin
Distribuția
Orchestra Chicago:
Pregătire muzicală/Director Muzical – Csibi Andreea
Director Muzical – Vlad Vedeș
Asistentă de producție – Adriana Trașcă
Costumieră – Ionica Radu
Regizor Tehnic – Lucian Scutelnicu
Coregrafia – Cristina Danu & Flavia Mihășan
Scenografia – Irenne Costin
Photocredit – Erik Zollner
d'E-pîn-geac 