Timpul – acest mister seducător! Cea mai fascinantă dintre convenţii, această dimensiune care ne împlineşte sensul rămâne intangibilă muritorilor săi supuşi indiferent de cât de sofisticaţi ar fi devenit. De neîmblânzit, de necucerit pe de-antregul pentru nicio minte sclipitoare, încă, îşi vede tacticos de legile sale pe care ne-am dori a le putea influenţa; măcar puţin. Trecutul, prezentul şi viitorul stau laolaltă, plaite în faldurile acestei ţesături de amintiri, clipe şi vise pe care încercăm să le ordonăm civilizat în cadrane şi cifre pentru a le putea stăpâni. Suntem, totuşi, departe de a fi suficient de subtili pentru a putea cuprinde enigma în toată frumuseţea ei.
Spectacolul „O noapte furtunoasă” montat de Andrei Huţuleac la Teatrul de Comedie încearcă să se joace isteţ cu timpul şi istoria. Trecutul şi prezentul sunt materializate concret şi amalgamate într-o convenţie care încearcă să uniformizeze percepţia despre ce a fost, ce este şi ce continuă să fie. Structura ambiţioasă amestecă timpul acţiunii într-un malaxor scenic destul de rudimentar nu reuşeşte să capete claritatea necesară unui parcurs coerent. Se întrezăreşte intenţia de a concilia contemporaneitatea perpetuu citată a lui Caragiale cu limbajul fixat în epoca originară. Iar rezultatul acestei pretenţioase încercări rămâne la stadiul de propunere alambicată ce nu şi-a găsit forma deplină a expresiei estetice.
Personajele spun cuvintele de la 1879, cu toate arhaismele şi jargonul specific, dar ritmul discursului lor este contemporan. Mundirele, săbiile, fireturile, favoriţii stufoşi, rochiie ample şi jobenul coexistă cu navetele de bere şi jaluzelele din plastic, rucsacul de la Glovo şi microfonul cu boxă de karaoke. Nu există nicio indicaţie de cod, nicio explicaţie care să estompeze contrarierea în faţa acestor semne clare ale unor asocieri bizare. Timpul amestecat rămâne o variabilă arbitrară, confuzantă, ce pare a fi o invenţie regizorală interesantă în faza de proiect, dar nerezolvată scenic.
Intenţia de a miza totul pe vulgaritatea şi violenţa conţinute de lumea mahalalei evocate de text este speculată până la crispare. Bărbaţii brutali şi nervoşi abuzează de cei slabi şi de femeile ţinute ostatice aproape la propriu. Cântecele cu versuri obscene acompaniază bătăile brutale şi însângerate, sexul anost şi tonul constant răstit. E intensă şi dură viaţa acestei binale obscure în care o voinţă rudimentară a unui stăpân dement comandă inclusiv torturi crispante. Comedia de situaţie e combinată cu note de thriller şi accente de gore. Pe lângă abuz fizic şi verbal, există şi acţiuni extreme din sfera scabrosului care deraiază şi mai mult atenţia către reacţii crispante.
În această derută temporală, personajele interacţionează în limitele relaţiilor standardizate din piesă. Au în comun acelaşi paroxism al reacţiilor, cheia de joc e unitară, iar ritmul nu oboseşte până la final. Actorii intră într-o vrie comună şi păstrează o intensitate controlată a întregului parcurs. Sorin Miron (Jupân Dumitrache) povesteşte îndârjit istoria de la Union şi creionează în tuşe de forţă portretul robot al abuzatorului sadic. Silviu Debu (Chiriac) are un calm cinic în toată vria generală şi domină detaşat situaţiile scenice. Smaranda Caragea (Veta) controlează ponderat doza de isterie şi erotism a personajului său şi inserează contrapuncte comice care funcţionează optim. Andreea Alexandrescu (Ziţa) rămâne la un stereotip de interpretare superficial şi derapează strident în tonuri acute. Ştefan Voicu (Spiridon) îşi rostogoleşte energic monologul şi e prea atent la forma intonaţiei pentru a mai avea loc şi de nuanţe de gând sau detalii relevante. Dan Rădulescu (Rică Venturiano) realizează o compoziţie ludică, plină de haz, articulată şi devine centrul de interes al spectacolului.
E curajos şi inedit acest spectacol care încearcă să reorganizeze materialul dramatic într-o convenţie proaspătă şi relevantă. Pare potrivită această abrutizare a universului caragialenesc pe calapodul ghetoului guvernat de forţă brută, ameninţat de pedepse ce mutilează. Amestecul timpurilor însă, convenţia neclară, exagerările şi finalul adăugat de dragul şocului nu funcţionează suficient de convingător în acest univers incert. Containerul în care Veta e suspendată, ca prinţesa din turn, păzită de cei doi cerberi însetaţi de sânge nu are nicio legătură cu obiectele desperecheate din jurul lui. Maidanul luminat de lanterne e, totodată, salon şi antreu şi curte interioară, iar confuzia persistă fără a fi explicată până la final.
„O noapte furtunoasă” în regia lui Andrei Huţuleac nu face saltul de la intenţii originale spre o împlinire spectaculară consistentă. E confuzantă această lume în degringoladă în care timpurile glisează fără motiv şi doar violenţa strigată rămâne punctul fix în jurul căreia totul e permis. De dragul unei mirări continue, de efect, se pierde coerenţa, iar povestea nu are timp să devină mai mult decât pretextul câtorva scene cu rezolvări inedite. Vulgaritatea e citată, brutalitatea extremă, iar comedia aleatorie. La final, singura certitudine rămâne confuzia.
Teatrul de Comedie
O noapte furtunoasă
de I.L. Caragiale
regia Andrei Huțuleac
scenografia Maria Nicola
muzica originală Cezar Antal
lighting design Lucian Moga
Distribuţie:
Sorin Miron Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea
Angel Popescu Nae Ipingescu
Silviu Debu Chiriac
Smaranda Caragea Veta
Andreea Alexandrescu Zița
Dan Rădulescu Rică Venturiano
Ștefan Voicu/ Rareș Ularu Spiridon
Fotografii Anastasia Atanasoska
d'E-pîn-geac 