A fost o vreme când eram dependenţi de cuvinte, noi oamenii. Vorbe mult s-au spus şi s-au ascultat, s-au gândit şi s-au răstălmăcit în numele filosofiei care îşi propunea să descifreze misterele existenţei. Apoi s-au scris şi mai multe rânduri pe pagini stivuite în tomuri groase; unii imaginau lumi în fraze inspirate, alţii le decriptau cu percepţia lor şi, tot aşa, ego peste ego ne-am dumirit cât de inteligent şi creativ e omul. Explicăm mult, ne place să fim ascultaţi, abuzăm de vocabularul pe care îl tot îmbogăţim cu neologisme şi ne întrecem în construcţii de fraze inedite. Cuvintele sunt podoabele cele mai scumpe ale minţilor noastre sclipitoare. Dar ce s-ar întâmpla dacă am tăcea? Câţi dintre noi am mai ştii să creem în lipsa cuvintelor? Cât curaj ne-a mai rămas în fiinţa noastră deprinsă cu gălăgia fonemelor cheltuite în vânt?
Spectacolul coregrafic „Hamlet, Prinţul Danemarcei” semnat de regizorul Robert Lepage şi coregraful Guillaume Côté, prezentat la închiderea Festivalului Internaţional Shakespeare Craiova de compania canadiană Ex machina şi Côté Danse a păstrat intactă acţiunea piesei lui Shakespeare renunţând integral la text. Pe lângă această lectură exclusiv coregrafică, publicul care aşteaptă de la Lepage mirarea generată de inovaţie tehnologică în dialog cu estetica teatrală a primit în schimb o mostră de simplitate de mijloace cuceritor de eficientă. Soluţiile regizorale nu au fost nici nemaivăzute, nici originale cu orice preţ; o cortină care parcurge scena dă timp celor câteva elemente de decor să fie rearanjate pentru a ilustra semnificativ spaţiile acţiunii. Un bec care coboară proiectează o umbră de nelinişte şi înghite scena descriind perfect spaima morţii. O pânză albastră e apa care o îneacă pe Ofelia – iar imaginea reverberează dublu în memoria spectatorilor „cunoscători”: în „Hamlet”ul din cubul tridimensional al lui Lepage Evgheni Mironov „plutea” înconjurat de proiecţii sofisticate, iar în „Danaidele” lui Silviu Purcărete de acum aproape treizeci de ani, pe aceeași scenă a Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, tot o pânză albastră era marea.
Pe cât de banale ar putea părea rezolvărle regizorale, pe atât de în sens, unitar şi ludic funcţionează în descrierea fidelă a relaţiilor dintre personaje, caracterizând precis e fiecare dintre ele. În lipsa cuvintelor nuanţele se pot amesteca, iar acţiunile pot deraia în poze frumoase de dans nesusţinute de motivaţie dramatică. Tocmai acest estetism este evitat în spectacolul de la Ex machina datorită spiritului ludic bine angrenat într-o suită de scene a căror coeziune conduce spre o concentrare constantă. E de presupus că majoritatea spectatorilor ştiu deja ce se întâmplă în piesă atunci când aleg să vizioneze un spectacol coregrafic inspirat de un text celebru. Şi la fel de plauzibil e ca spectatorii să fie curioşi de propunerea anumitor scene pivotale. Cum e monologul „A fi sau a nu fi?, cum e imaginat spectrul, cum e moartea Ofeliei, cum e duelul final…? Majoritatea imaginilor create pentru scenele de interes sunt de impact în primul rând datorită accentelor muzicale din partitura compusă de John Gzowski. Atmosfera de pericol, intensitatea emoţiilor, ritmul percutant – întreaga mişcare interioară a intenţiilor vizibile în execuţia mişcărilor de dans e susţinută de notele grave de violoncel, de sunetele distorsionate care prevestesc nebunia, de acordurile renascentiste care acompaniază scena de teatru în teatru – există o relaţie de subordonare a coregrafie în raport cu muzica; comentariul muzical nu e doar o completare auditivă, ci chiar motorul acţiunilor.
Aşa cum repoziţionarea unei litere transformă „words” în „sword”, la fel şi creatorii acestui spectacol au folosit acţiunea imaginată de Shakespeare pentru a sonda expresivitatea din spatele cuvintelor. Sabia metaforică în care se transformă cuvântul nerostit are ceva din simbolistica din tarot – sabia-acţiune, sabia-emoţie, sabia-raţiune. Solo-ul în care Hamlet (Guillaume Côté) îşi antrenează curajul pentru a înfăptui răzbunarea într-un exerciţiu de scrimă ca indicaţie de cod pentru scena finală, sugerează sensul solilocviului „ A fi sau a nu fi” pornind de la un accident: Hamlet se răneşte la un deget şi apoi contemplă posibilitatea sinuciderii – un detaliu simplu care denotă insecuritatea tânărului prinţ, imposibilitatea lui de a alege just, în virtutea destinului tragic pe care îl înfruntă.
Combinarea elementelor de balet clasic cu dans contemporan şi street dance alcătuieşte o coregrafie bogată în piruete şi prize uşor recognoscibile; nici în plan coregrafic nu originalitatea pare a fi fost miza cea mai importantă; şi nici tehnica nu e neapărat cea mai performantă. Fluenţa mişcărilor, expresivitatea atingerilor violente sau tandre, ruperile de ritm, alternanța constantă a genurilor realizează un tablou în mişcare presărat cu imagini picturale. Dialogul constant între intenţiile devoalate prin gest şi forma concretă a mişcării redau o acţiune uşor de urmărit, inteligibilă, care nu îţi pierde atenţia. Există şi o coregrafie a respiraţiilor – un element bine speculat, în câteva puncte nodale marcate sugestiv.
Poate cea mai specială relaţie scenică rămâne cea dintre Hamlet şi Horaţio, interpretat de Natasha Poon Woo. Există o frăţietate, o loialitate, o candoare deloc erotică; Horaţio e cel care îl pune în mişcare pe Hamlet – îl conduce la mormântul tatălui pentru a se întâlni cu spectrul, îi sugerează „Cursa de şoareci” prin jocul de măşti, îl secondează în scena reconvertită a groparilor, iar la final îl lasă să îşi împlinească destinul, devenindu-i martor. Corpurile ucise care anunţă de la început carnagiul final sunt imaginea cea mai puternică a acestui cerc de vină care nu se poate închide altfel decât prin extincţie. Lumea ieşită din matcă trebuie să dispară pentru ca singurul supravieţuitor să îi spună povestea întru avertisment pentru salvarea viitorului. Prezentul şi trecutul stau sub semnul acestui morb al păcatului sugerat de umbra unui grilaj ca de închisoare la adăpostul care personajele urzesc intrigi şi comit crime.
„Hamlet, Prinţul Danemarcei” în regia lui Robert Lepage a fost marele eveniment al Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova din acest an. Dar nu aşa cum şi-ar fi dorit, poate, orizontul nostru de aşteptare exacerbat. E un spectacol care pune lumea înapoi în matcă şi operează cu mijloace simple, oglindindu-ne propriile dorinţe. Robert Lepage pare în mod voit să evite orice semnătură recognoscibilă; e aproape naivă această înşiruire de soluţii de efect cu parfum retro. A schimbat bytes-ii tehnologiilor de ultimă generaţie cu pânzele, teatrul de umbre, cortina de catifea roşie, măştile de mucava – o estetică de împrumut pentru unul dintre cei mai avangardişti artişti contemporani. E, poate, lecţia de umilinţă şi recalibrare a valorilor pe care Lepage încearcă să o înveţe el însuşi. Sau, poate, o mare farsă; un joc al unui copil poznaş, curios de efectul unei năzbâtii asupra oamenilor mari şi serioşi.
Teatrul nu trebuie neapărat să inoveze cu orice preţ; poate doar să inspire, să reconfigureze soluţii estetice pertinente şi să spună o poveste. Câteodată uităm că dincolo de orice cunoştinţe intelectuale, de analize şi concluzii inteligente, mai există, încă, un motiv pentru care mergem la teatru: să fim parte din poveste.
Ex Machina – Robert Lepage și Côté Danse – Guillaume Côté, Canada
Hamlet, Prinţul Danemarcei
Creat și regizat de: Robert Lepage
Co-creat de / Coregrafie: Guillaume Côté
Director de creație: Steve Blanchet
Asistent regie: Félix Dagenais
Asistent creație și director de repetiții: Anisa Tejpar
Compozitor: John Gzowski
Designer adjunct scenografie și recuzită: Vanessa Cadrin
Design lumini: Simon Rossiter
Design costumer: Michael Gianfrancesco, Monika Onoszko
Colaborator artistic: Olivier Normand
Consultant lupte: Jack Rennie
Distribuție:
Guillaume Côté – Hamlet
Greta Hodgkinson – Gertrude
Robert Glumbek – Claudius
Carleen Zouboules – Ofelia
Lukas Malkowski – Laertes
Bernard Meney – Polonius
Natasha Poon Woo – Horatio
Connor Mitton – Rosencrantz
Willem Sadler – Guildenstern
Photocredit: Stéphane Bourgeois
d'E-pîn-geac 