Bunele intenţii sunt medalia de onoare pe care o agăţăm pe panoplia avatarurilor noastre sociale. Vrem să facem bine; binele aşa cum îl percepem şi îl catalogăm fiecare. Priceperea, însă, nu mai e la fel de unanimă. De la plan la realizare concretă bunele intenţii parcurg un traseu sinuos, cu interdependenţe şi putinţe care se interpun şi transformă idealul originar. Drumul lung de la dorinţă la înfăptuire are nevoie de mult mai multe piese componente care să funcţioneze; nu doar de gânduri onorabile.
Un festival de artele spectacolului presupune pe lângă o selecţie coerentă, producţii merituoase calitativ şi activități adiacente variate şi ceva mult mai pragmatic, care nu primeşte niciodată aplauze în lumina reflectoarelor: organizare şi comunicare eficiente. Experienţa avută recent pe parcursul săptămânii petrecute la Arad la Festivalul Underground, reluat după o pauză de 12 ani, organizat de nou înfiinţata instituţie HUB cultural mARTA, aflată în subordinea Primăriei Arad, mi-a oferit perspectiva noţiunii de „talent organizatoric”. Câteodată trecem prea uşor cu vederea aportul avut de echipa de organizare la succesul unui eveniment cultural. Ne obişnuim cu un fel de procedură pe care o urmăm atunci când călătorim pentru a participa la un festival şi nu băgăm de seamă importanţa detaliilor. Ni se pare firesc să primim informaţii clare despre spaţiile de joc, să existe mijloace de transport puse la dispoziţia invitaţilor pentru locaţiile îndepărtate, micul dejun e subînţeles, discuţiile aride despre contracte şi deconturi se rezumă la un mail lămuritor, tot ce ţine de gesturile mărunte de atenţie care să te facă să te simţi binevenit devin obişnuinţe pe care uităm să le apreciem. Poate un simplu zâmbet sau un ton blând al celor din echipă sunt suficiente pentru a-i transforma în gazdele cărora să le apreciezi munca şi profesionalismul.
„Comunicare, management de criză, prevenţie, coordonare, delegare…” – par cuvinte de manual transmis în format pdf la cursuri online de management fără profesor; sunt, însă, concepte esenţiale atunci când proiectul scris în Microsoft Word, însoţit de buget în tabelul din Excel devine realitate pusă în practică de oameni reali, cu posibilităţi mai puţin predictibile decât biţii rândurilor virtuale. Un festival are nevoie de oameni la fel de buni precum intenţiile ideatice legate de estetici, teme artistice, impact asupra comunităţii şi indici de evaluare. Doar bifând pe hârtie liste de task-uri şi colorând diagrame Gant, indiferent de calitatea componentei artistice, festivalul rămâne „netalentat”. Trăim, încă, în realitatea „instituţiei nominale” – o singură persoană de care depinde orice şi oricine. Centralizarea unilaterală către un singur membru al echipei, indiferent de importanţa funcţiei, nu va fi niciodată nici eficientă, nici practică. Performanţa resursei umane rămâne cel mai valoros „spectacol”.
După vizionarea a paisprezece spectacole în cinci spaţii, e inedit ca impresiile de ordin estetic să se amestece atât de pregnant cu cele prozaice. E insolit să vizionezi o comedie comercială, lejeră, realizată în scopul divertismentului şi fără nicio intenţie de complexitate conotativă jucată într-o fabrică părăsită, în praf, sub bârne de lemn roase de timp şi pete de motorină; sau o actriţă spunând un monolog despre traumele unei vieţi dezordonate într-un fost H&M dintr-un mall dezafectat la ieşirea din oraş, unde ecoul fiecărui strănut din public reverberează mai tare decât vocea sa. Vizionând un spectacol care include proiecţii într-un restaurant luminat de soare 360 de grade reflectezi la ceea ce pare doar speculaţie teoretică – importanţa spaţiului; nu doar cel ficţional, ci acela cât se poate de fizic. Cât de mult influenţează receptarea şi interpretarea compatibilitatea dintre spectacol şi locul în care este prezentat? Enorm. La fel, atunci când asişti la un monolog lipsit de orice artificii scenice, spus neutru de un actor într-o limbă străină, fără subtitrare, ai ocazia să reflectezi la universalitatea limbajulu teatral.
La plecarea din Arad, rămân câteva instantanee de recunoștință pentru întâlniri prelungite în nopţi de dialoguri povestite ochi în ochi, plăcerea de a redescoperi farmecul inteligenţei scenice a Mihaelei Sârbu într-o interpretare pe muchia improvizaţiei, nuanţând cu umor şi auto-ironie partituri comice smart şi fresh, încrederea în puterea convenţiei care îţi dă voie să mergi fără frică, legat la ochi, purtat de performerii spectacolului imersiv-itinerant „Întâmplări stranii (în Pipera) în Arad”, satisfacţia reconfirmării opiniilor după o a doua vizionare a „Decalogului după Hess”, surprinderea plăcută a capacităţii de a aprecia profesional „Ciclopul după Euripide”, un spectacol care nu se adresează şi gustului personal şi care reuşeşte, chiar, să stârnescă repulsie, aşa cum îşi propune, dealtfel, şi bucuria de a împărtăşi un feedback relaxat şi sincer cu participanţii la Workshop-ul „Arad, platou de cinema”, coordonat de Carmen Lidia Vidu – exemplul de profesionalism pe care l-am regăsit în ultima zi.
Festivalul Underground de la Arad e necesar şi binevenit – nu doar pentru comunitate, ci în peisajul festivalier în ansamblul său. Producţiile independente nu au devenit doar din ce în ce mai numeroase, ci câştigă în progresie geometrică şi coerenţă şi consistenţă. Acest organism viu şi efervescent are nevoie de cât mai multe platforme în care să se dezvolte – întâlnirile sunt vitale pentru a ieşi fiecare din rotiţa de hamster pe care alergăm solitari, având impresia că ieşim învingători concurând de unii singuri. Până la următoarea ediţie e timp pentru reflexie şi aşezare, astfel încât „talentul organizatoric” să nu rămână o expresie a stâgăciilor necorijate.
d'E-pîn-geac 