Coldplay – catharsisul unei săptămâni de vară

Nici nu bănuim cât de multă nevoie avem de spectacol. Am străbătut secole lungi de la catharsisul amfiteatrelor până la postările aducătoare de satisfacţia vizibilităţii din „cetatea” virtuală. Nevoia de a fi parte a comunităţii, de apartenenţă la o emoţie participativă e aceeaşi dintotdeauna. Deşi nu seamănă aproape deloc ce ştim din cărţile de istorie a artelor spectacolului cu spike-ul de adrenalină al confirmării prin aprobare cu emoticons, experienţa pe care o recreem zi de zi când apăsăm butonul „publish” are de-a face cu acelaşi impuls de incluziune. Cetăţenii polysului se adunau pentru a trăi împreună contagiunea emoţiilor vindecate prin milă şi teamă; contemporanii vitezei ridicate la putere tastează la unison pe ecranele luminoase în căutarea aceluiaşi sentiment unanim de comuniune, alăturând singurătăţi speriate de un Celălalt real. Nevoia de a fi împreună, însă, chiar dacă mult redefinită de-a lungul timpului constant schimbător, a rămas la fel.

Experienţa show-ului „Music of the Spheres” a trupei Coldplay, cu tot spectacolul mediatic aferent al ultimelor zile a întregit un catharsis de secol 21. Epurarea emoţională şi emoţionantă pe care a generat-o acest eveniment depăşeşte sferele citate în titlu. Catharsisul în trei acte al acestor zile păstrează ceva din vibraţia dyonisiilor mai mici sau mai mari care fascinează prin intensitate şi doar povestite peste secole.

Actul I – Spectacolul

Şi a fost lumină. Muzica iubită de milioane de oameni, faima, curiozitatea, anticipaţia întreg orizontul de aşteptare mamut creat în ajunul celor două ore de spectacol au generat o bucurie monolitică adunată într-o singură arenă. 50.000 de zâmbete şi 50.000 de dorinţe împlinite aduse împreună creează, inevitabil, un arc electric ce leagă strâns om de om într-un ghem de sentimente ce plutesc deodată cu sferele din spectacol. Şi-apoi se aprind câteva leduri pe o brăţară albă de plastic pe care o porţi la mână. Şi tu şi toţi ceilalţi. Şi luminiţele astea mici dansează într-o coregrafie care se traduce prin iubire şi incluziune. Eşti parte a acestei fabuloase imagini. Tu, cu beculeţele pulsând pe încheietura mâinii, faci parte din show. Fără tine nu ar fi la fel. Vezi de cealaltă parte a stadionului spectacolul lumnii create de Ceilalţi şi eşti parte din spectacol pentru ei. O metaforă atât de simplă, în sine, performantă tehnologic, transformă sutele de mii de leduri în expresia comuniunii. Te simţi inclus – de-adevăratelea; nu un citat dintr-un discurs, nu încă o declaraţie isteaţă. E copleşitoare prin anvergură această emoţie colectivă. Şi muzica se aude în continuare, mâinile se ridică, zâmbetele se lărgesc şi mii de ochi privesc acoperiţi de lacrimi spectacolul acestui togetherness fluorescent. Eşti o stea pe cerul coborât în arenă şi eşti important, şi eşti văzut, şi eşti relevant doar pentru că eşti într-un timp, un loc anume şi într-un singur fapt deplin, împreună cu atâtea alte bucurii personale, sentimente intime şi trăieşti propria experienţă aşa cum ai tu nevoie, cum o percepi tu şi numai tu, dar nu din spatele unui ecran, nu virtual, ci într-un „aici şi acum” al prezenţei pe care ne-am obişnuit să o anesteziem. „And it’s called yellow!”

Actul II – PR-ul

Cathartic a fost şi „spectacolul” realităţii sociale. O alegere în cunoştinţă de cauză a unui statement politic nu poate fi o simplă întâmplare când vorbim despre o imensă industrie de showbiz  în spatele evenimentului în sine. Coldplay nu e doar o trupă care cântă două ore pe un stadion. Experimentul social care a polarizat nu doar publicul formaţiei britanice, nu doar „plătitorii de bilet”, ci întreaga opinie publică e mai mult decât consecinţa unei opţiuni fugitive la o căutare superficială în topurile muzicale din România. Paşii meticuloşi parcurşi în construcţia acestei metamorfozări a conştiinţei colective în nici 24 de ore sunt o mostră de artă a comunicării eficiente. Ideologiile nu se mai strigă, doar, în portavoci care distorsionează strident vocile ascuţite; se pot insinua şi cu iubire. Chris Martin a fost pentru o zi Batman-ul Bucureştiului – Gotham City: nu eroul pe care îl merităm, ci acela de care avem nevoie pentru a ne fi predată (nu neapărat şi învăţată) lecţia acceptării şi iubirii necondiţionate. Şi ca orice erou, a făcut ce trebuia făcut. Ca orice profesor cu har, a predat cu răbdare şi carismă preceptele din fişa de curs. Exerciţiul de PR a funcţionat exemplar. Structura narativei a urmat toate nodurile dramaturgice şi a mizat pe empatie, vină şi răscumpărarea păcatului. Ura s-a topit în iubire nu neapărat din credinţă; o societate întreagă nu a învăţat instant să accepte peste noapte. Discursul gradat matematic, cuvintele cheie, indicaţiile de cod presărate timp de două ore, emoţia acumulată până la punctul culminant, totul a concurat fericit către vârful unei piramide atent asamblate pentru a demonstra că o comunicare inteligentă, ce ţine cont de o sumă de tehnici atent studiate, livrată de o personalitate carismatică, ce crede, asemeni unui actor, până la capăt, în rolul său, poate înfăptui un miracol de o seară. „This could be para-para-paradise”.

Actul III – Furtuna

Şi pentru că nu există coincidenţe şi natura se dovedeşte a fi în consonanţă cu sentimentele eroului, ultimul final al acestei experienţe spectaculare a venit ca o perdea de ploaie care să spele emoţiile ficţionale. Furtuna care a speriat, udat şi înfrigurat spectatorii celui de-al doilea concert a readus echilibrul iniţial. Indiferent dacă ai ovaţionat sau huiduit, dacă ai iubit sau urât, în faţa bucăţilor de grindină rece ai fost la fel de lipsit de apărare ca cel de lângă tine. Când eşti într-o situaţie limită pentru bună-starea şi integritatea fizică uiţi şi de fericirea unei imagini perfecte şi de încrâncenarea unui crez politic. Alergând prin ropotul de ploaie, prin râurile care au inundat străzile, nu mai ai timp şi nici atenţie pentru lupte fictive. Revii cu toate simţurile în corp şi abia când rezolvi problema unui „a fi” foarte concret înţelegi cum vin şi pleacă toate marile noastre bătălii cu morile de vânt ale „tragediilor” de-o clipă. Realitatea reală, din afara ficţiunii ce ne ocroteşte orice alegere cu generozitatea covenţiei sale, are repercusiuni ce pot răni trupul de carne şi sânge; bulgării de gheaţă lovesc peste umeri mai puternic decât o fac huiduielile sau ovaţiile în orgolii. „And I will try to fix you”.

Epilog

„Piesa rece” a unei săptămâni de vară ne-a dat tuturor iluzia că suntem împreună; fie în sărbătoare, fie în conflict. Şi avem nevoie, din când în când, de momente în care să simţim că avem idealuri puternice în numele cărora să contăm. Şi după ce a trecut furtuna – şi cea meteorologică, şi cea mediatică – rămân lacrimile, zâmbetele, vina şi ispăşirea ei, iubirea şi ura manifestate cu o libertate pe care uitaserăm că o mai avem. „Viva la vida!”