Comunicăm şi pare că ne înţelegem destul de bine între noi. Vorbim, gesticulăm, ne mişcăm, privim şi suntem priviţi, pare că ne ascultăm şi ne descifrăm mesajele codate câteodată şi doar de câte o respiraţie sau amânarea ei. Avem o părere destul de bună despre capacitatea noastră de a exprima ideile care ne populează lumile interioare ce doar prin limbaj se pot intersecta; indiferent de ce natură ar fi el. Forma de expresie artistică este una dintre cele mai seducătoare modalităţi de a reconfigura limbaje complementare sau antagonice; punem laolaltă pe scene părţi disjuncte, care datorită convenţiei se mariază într-o imagine reconfigurată a lumii pe care credem că o cunoaştem şi pe care o redescoperim filtrată prin sensibilitatea şi prisma intelectuală a creatorului investit cu încrederea receptorilor curioşi, dornici să fie provocaţi de realităţile inventate.
Spectacolul „Angela (o buclă în timp)”, spectacolul semnat de Susanne Kennedy & Markus Selg, prezentat de Ultraworld Productions, Germania, în cadrul celei de-a 31- ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu supune obişnuinţele spectatorului de teatru unei repoziţionări strategice. Discursul cronologic, structura aristotelică, povestea spusă cu variaţiuni pe aceeaşi temă de secole, elementele recognoscibile şi îmblânzite sunt dinamitate într-un eseu vizual-poetic frust, al unui limbaj teatral feroce în ermetismul său. Existenţa unei fiinţe umane e pusă sub lupa esteticii contemporane care esenţializează aproape chirurgical fibra relaţiilor interumane. Angela e femeia-prototip; multiplicată în fiinţă, risipită în eu-ri şi fragmente de relaţii semnificative cu mama, prietena şi iubitul său. Actorii pe care îi vedem nu sunt neapărat aceiaşi pe care îi auzim. Replicile înregistrate şi prelucrate sonor sunt rostite monocord, neutru şi egal de alte voci, iar corpurile celor de pe scenă descriu atitudini la fel de schematice. Fără entuziasme, fără interpretări, fără conotaţii, fără nuanţe. Alb şi incredibil de precis e acest dialog dintre gurile care se mişcă mut şi sunetele pe care le auzim în difuzoare. Precizia este calitatea cea mai tulburătoare a acestui spectacol; o coregrafie de gesturi măsurate şi sincronicităţi care frustrează emoţia. E o lume plastifiată, umanitatea reprimată de cele mai sterpre clişee, oameni ca oricare dintre noi – imaginile lor, maidegrabă, carcase care imită ceea ce ştim că ar trebui să însemne viaţa. Nu există sentimente: „Doar mor, atâta tot” – ca un refren stricat, singura certitudine pe care o conţine viaţa e reamintită ca o banalitate secătuită de sens.
Într-un spaţiu delimitat de proiecţii 3D, într-un garaj/cameră de depozitare/ bucătărie oarecare – interstaţii ale existenţei în care nu zăbovim decât în scop funcţional – personajele secundare intervin în viaţa încercată de boală a unei Angela generice. „Inflamaţia”, această condiţie medicală vagă, ce îşi pune pecetea pe relaţia cu lumea a unei femei constrânse de realitatea biologică a unui corp fragilizat de simptome dureroase, e sintagma concretă care acoperă şi planul ideatic. O lume inflamată de stimuli, în care eşti constrâns să rămâi relevant în aparenţele virtuale indiferent de cât de fărâmată ţi-ar fi viaţa reală. Angela face streaming şi content din boala sa şi doar după ce apasă butoul de REC pare că prinde viaţă sub impulsul urmăritorilor-fani, avizi de a-l cunoaşte pe un Celălalt aleatoriu mai degrabă decât pe sine însuşi. Această evadare din intimitate, această fugă de introspecţie pare a fi morbul secolului care alcătuieşte fantoşe umane cu comportamente reductibie la algoritmi. Supra-marioneta lui Craig e întrupată în binomul voce-corp armonizat perfect în simfonia mută a însigurării absolute.
Metafora naşterii şi a morţii Angelei e condusă de supra-eul transpus într-o persoană creativă, singura prezenţă calină şi emoţionantă din scenă, spre pădurea întunecată, labirintică, a descoperirii adevăratei naturi. O ciocnire a elementelor, asemeni unui Big Bang personal o ghidează către naşterea prematură a unui fetus de limbaj autonoom, pentru ca la final moartea simbolică să fie cea a mamei sale, clonate în identitatea furată a fiicei. Nu e deloc confortabilă experienţa acestui spectacol voit lipsit de orice valenţe emoţionale. Imaginea dublată a fiicei oglindite în mama care îşi arogă egoist (sau, dimpotrivă, generos) destinul fiicei şi moare în locul ei, un dans ritualic în jurul unui totem al singurătăţii, un avort al cunoaşterii aflate în stadiu embrionar – sunt instantanee care provoacă inteligent capacitatea de receptare a unui limbaj estetic eliptic, cu o dramaturgie plasată în centrul de greutate al unei sfere imperfecte structural tocmai pentru a oferi libertatea perspectivei.
Ce vezi e seducător, vria imaginilor proiectate, universul sonor, efectele de lumină, suma aparatului scenic setează premisele unei atmosfere ce oboseşte exponenţial atenţia şi sleieşte curiozitatea. Creatorii acestui spectacol îşi propun, parcă, să interogheze cu bună ştiinţă convenţia şi să testeze noi modele cognitive de raportare la actul scenic. E foarte teatral acest joc lipsit de volute interpretative; şi fascinează ca un metronom hipnotic.
„Angela (o buclă în timp)” nu e neapărat un spectacol plăcut; sau „de plăcut”. Iritanta întrebare „Ţi-a plăcut?” e total irelevantă de această dată. Plăcerea nu are prea mare legătură cu acest demers autentic de reinventare a unui limbaj funcţional, care să transmită coerent un mesaj, altfel decât pe căile de comunicare bătătorite. Mai degrabă respecţi, apreciezi, aplauzi, te instigă şi te inspiră profesionalismul şi creativitatea celor care au asamblat o formă narativă funcţională şi imresionantă estetic din clişee şi locuri comune. Are şi umor, şi are şi candoare, şi are şi căldură – dacă ai răbdare să asimilezi experienţa dincolo de aparenta rigiditate a unui colaj ce are de-a face puţin cu reveria, transa, hipnoza, zonele gri ale experienţelor ieşite din sfera unui „aici şi acum” confortabil. „Doar mor, atâta tot”. Iar deasupra tuturor planează inextricabil „EXIT”: repetat de trei ori, scris într-un roşu aprins, cu font brutal; un posibil escapism exacerbat ca ultimă soluţie pentru ponderarea stimulilor nervoşi, traduşi în culori fluorescente, ce ne devin, din ce în ce mai alarmant viaţa aşa cum e ea.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2024
ANGELA (o buclă în timp)
Un spectacol de: Susanne Kennedy & Markus Selg
Ultraworld Productions
Germania
Concept, text și regie: Susanne Kennedy
Concept și scenografie: Markus Selg
Performeri: Diamanda La Berge Dramm, Ixchel Mendoza Hernandez, Suzan Boogaerdt, Tarren Johnson, Dominic Santia
Voci: Diamanda La Berge Dramm, Cathal Sheerin, Suzan Boogaerdt, Rita Kahn Chen, Rubina Schuth, Tarren Johnson, Susanne Kennedy, Ethan Braun, Dominic Santia, Ixchel Mendoza Hernández, Marie Schleef, Ruth Rosenfeld
Sunet și montaj: Richard Alexander
Soundtrack: Richard Alexander, Diamanda La Berge Dramm
Muzica live: Diamanda La Berge Dramm
Video design: Rodrik Biersteker, Markus Selg
Costume design: Andra Dumitrascu
Dramaturgia: Helena Eckert
Lumini: Rainer Casper
Colaborare artistică și coordonare turneu: Friederike Kötter
Asistent scenă & regie turneu: Lili Süper
Asistent artistic costume: Anastasia Pilepchuk, Anna Jannicke
Stagiar regie: Tobias Klett
Manager tehnic turneu: Hendrik Borowski
Operator video: Catalina Fernandez
Opetator lumini: Sebastian Zamponi
Operator sunet: Thorsten Hoppe
Mulțumiri pentru Nick Drnaso, Rikke Villadsen & David OReilly pentru inspirație și citate
Producție: ULTRAWORLD PRODUCTIONS
Management: Something Great
Management producție artistică: Philip Decker
Manager producție tehnică: Sven Nichterlein
Construcție scenă: Stefan Pilger
Distribuție internațională: Rui Silveira – Something Great, Cathal Sheerin – Something Great
Manager turneu: Niki Fischer – Something Great, Luca Napoli – Something Great
Co-producători: Wiener Festwochen (Vienna), Festival d’Automne à Paris & Odéon – Théâtre de l’Europe (Paris), Festival d’Avignon (Avignon), Holland Festival (Amsterdam), Kunstenfestivaldesarts (Brussels), National Theatre Drama / Prague Crossroads Festival (Prague), Romaeuropa Festival (Rome), Teatro Nacional de São João (Porto) and Volksbühne am Rosa-Luxemburg-Platz (Berlin).
Supported by Stichting Ammodo (Ammodo Foundation) and the Kulturstiftung des Bundes (German Federal Cultural Foundation) with funding by the Beauftragte der Bundesregierung für Kultur und Medien (German Federal Government Commissioner for Culture and the Media)
Photocredit: Julian Roder
d'E-pîn-geac 