Fericirea e amintirea unei clipe; nu e nici scop, nici drum, nici premiu. Când ești cu adevărat fericit, când trăiești concret acest miracol, nu te dai un pas în spate să analizezi cuantumul în care bifezi conștiincios toate căsuțele din lista factorilor ce contribuie la marele eveniment. Dacă ai timp să faci asta, nu ești fericit; doar reproduci ce ai învățat în cărți de duzină care te mint că te pot învăța în câțiva pași simpliști ce ai de făcut pentru a deveni cea mai bună versiune a ta. Manualele de fericire au priză la public și „dezvoltarea personală” duduie întru performanţă şi auto-depăşire. Când chiar eşti fericit nu mai vrei să dai nici explicaţii, nici să găseşti definiţii, nici să demonstrezi nimic nimănui. Eşti şi atât.
Memoria, acest regizor genial, care transformă în blockbuster toate episoadele vieţilor nostre, alege pentru noi când anume să ne amintim că am fost fericiţi. De la izbânzi profesionale aplaudate public şi până la pâinea prăjită unsă cu unt dintr-o seară friguroasă, gama de fericiri contorizate în stop-cadre atent selecţionate e foarte largă. Fiecare ştim să numim exact un moment pe care îl identificăm a fi reprezentativ pentru ce anume înseamnă fericirea personală. Ne-am antrenat să stocăm asemenea fotograme pe care le revizităm emoţionaţi, subiectiv, ori de câte ori avem nevoie de un strop sintetic de serotonină. Credem că ştim precis ce ne face fericiţi. Sau cine anume. De multe ori e acelaşi cu cel care ne poate răni şi cel mai adânc. E paradoxală şi profund umană această ambivalenţă a percepţiilor filtrate prin atâtea site fine ale deprinderilor sociale, comportamentelor exersate, teoriilor asimilate şi experienţelor definitorii. De fapt, punând sub microscop şirul întâmplărilor prin care am trecut şi extrăgând felii pe care le etichetăm în dosarul „Fericire”, sau „Eşec”, sau „Furie”, sau „Depresie” sau, sau, sau… suntem doar arhivari sârguincioşi care triază şi ordonă o viaţă de om nuanţată şi cu mult mai bogată decât o poate arăta un glosar scris caligrafic în care definim şi sintetizăm emoţii.
Limbajul fericirii e diferit pentru fiecare şi expresia lui poate însemna pentru cineva echilibru perfect, iar pentru altul entropie estetică. Important nu e neapărat să identificăm anume când am fost fericiţi, cei mai fericiţi, cât a durat, cum anume să păstrăm această stare, cine e răspunzător şi ce trebuie să facem pentru a ne asigura că factorii perturbatori nu ne ameninţă direct fericirea. Dacă practicăm o matematică a fericirii e foarte posibil să fim experţi în procesul dobândirii sale, dar niciodată fericiţi noi înşine.
Nu ştiu dacă aş spune că sunt fericită pentru că sunt teatrolog dacă m-ar întreba cineva. Ştiu, însă, că sunt fericită în profesia mea. Când am devenit studentă în anul I şi foşti colegi de liceu se mirau când le spuneam că am intrat la Teatrologie: „Cum, teologie? Parcă voiai la Teatru?” mă şi amuza, mă şi descumpănea că trebuie să le explic cu multe cuvinte ce urma să fac în carieră. Dar enumerând posibilele scenarii profesionale mă şi motivam şi căpătam şi mai multă atenţie de la cei care aflau ceva nou. Explic cu mult drag şi răbdare şi acum ce presupune a fi teatrolog, atunci când am ocazia.
Când am primit confirmarea, cu Ordin de Ministru, că am devenit „Doctor în Teatru şi Artele Spectacolului” ştiu sigur că nu am fost fericită. Uşurată, da, la capătul unor ani care m-au costat fericire. Titlul îmi pare în continuare străin şi abrevierile universitare care îmi precedă numele în contexte academice mă responsabilizează, mai degrabă decât mă onorează. Dar trecând prin aceste vămi am ajuns la fericirea de a fi profesor. Întâlnirea cu studenţii, an de an, este şansa de a învăţa constant, de a-mi cultiva curiozitatea, de a descoperi alte sensuri ale aceloraşi informaţii, de a fi pur şi simplu alături de cei care îmi devin colegi. Încrederea în viitorul apropiat al breslei înseamnă fericirea pe care doar speranţa o poate da.
Bucuria de a fi spectator, de a sta în sală, fără aşteptări, la începutul spectacolelor şi de a trăi foarte personal dezamăgirea sau încântarea de la final, este, cu siguranţă, fericirea constantă adusă de ipostaza care am ales să mă definească. De multe ori mă prezint, adăugând după nume, „critic de teatru”. Cu încrederea sinceră în aportul benefic pe care actul critic onest şi profesionist îl poate avea în sistemul de ecuaţii al vieţii teatrale. Nu mă simt „bau-bau”, nu dau verdicte, nu judec, nu urăsc, nu răzbun, nu mă cert. Seninătatea pe care doar expresia argumentată a opiniei dublate de experienţă, cultură generală , bun simţ, etică şi teorie bine stăpânite mă feresc de îndârjire, axiome sau parti-pris-uri. A fi corect, sincer, asumat şi vertical nu sunt calităţi excepţionale – sunt expresia respectului pe care îl acorzi, la fel ca într-o relaţie de iubire, profesiei tale.
Din când în când avem nevoie să facem bilanţul amintirilor fericite pentru a putea pipăi măcar fericirea cea adevărată. Cea mai recentă fericire pe care mi-o amintesc este legată de momentul aplauzelor la un spectacol pe care îl revedeam a patra oară; cu lacrimi în ochi sentimentul de a fi contribuit, cumva, la celebrarea unei performanţe pe care, din nou, după un an, o recunoşteam şi mi-o reconfirmam, a devenit unul dintre diapozitivele din clasorul ordonat al memoriei afective. Îl mai răsfoiesc, recunosc, şi aşa am ajuns la concluzia că sunt fericită să fiu teatrolog.
d'E-pîn-geac 