Dintre subiectele delicate şi ofertante pentru scenă, famila pare a fi mina de aur cea mai exploatată. De la tragediile antice, când eroii mureau exemplar pentru a ispăşi o vină grea moştenită de la strămoşi sângeroşi, tra(u)ma transgeneraţională nu pare să se fi modificat prea mult. Doar forma s-a adaptat modelor şi limbajelor care povestesc aceleaşi probleme; taţi autoritari şi violenţi, mame şi fiice care îşi pasează furii reprimate, soţi infideli sau geloşi, copii trişti care devin adolescenţi revoltaţi, bunici blânzi care dădăcesc şi răsfaţă – tabloul de familie generic îşi schimbă, doar, chipurile, însă rolurile şi locurile comune rămân aceleaşi.
Spectacolul „Apropo, o să mor”, după Greg Freier, în regia lui Ionuţ Anghel, montat la Sala Studio a Teatrului Excelsior remodelează o familie stereotipă în cheia unei comedii negre cu accente de Teatru al absurdului. Ipohondria unui tată jovial şi senilitatea bunicii cu prieteni imaginari sunt punctele de interes majore ale unei trame simpliste, fără prea multe calităţi dramatice. Previzibilă şi simpatică, familia pare decupată din desenele animate şi sitcomurile anilor 90’. Dialoguri lipsite de substanţă despre false probleme sunt livrate într-o mină relaxată, cu zâmbete fixe, de personaje schematice, fără prea multă evoluţie. Scopul pare a fi anormalitatea normalizată ca metaforă a vieţuirii familiale.
Planul real şi cel fantastic sunt marcate cu efecte sonore şi luminoase din acelaşi registru comic. Deşi nu durează mai mult de 70 de minute şi nu plictiseşte datorită ritmului susţinut, spectacolul pare lipsit de finalitate; povestea în sine e prea puţin ofertantă, iar miza rămâne ilustrativă – o familie bizară şi voioasă nu ia în serios nici moartea, nici boala. Aerul general infantil, estetica inspirată din benzi desenate, cromatică tonică, totul concură către un parcurs liniar cu inserţii formal absurde. Consistenţa acestui episod casnic bizar nu depăşeşte limitele entertainmentului lejer.
Harry (Ciprian Cojenel) ne spune de la bun început că va muri – premisa pare interesantă, dar devine doar un pretext pentru dialoguri haioase. Fiica sa, Sara (Ioana Niculae) şi ginerele Roger (Mircea Alexandru Băluţă) sunt proaspeţii părinţi ai unui bebeluş căruia îi veghează moalele capului de impulsurile compulsive ale bunicului ce nu se poate abţine să nu îl atingă. Soţia, Ellen (Silvia Ionescu), e punctul de echilibru care împacă pe toată lumea, iar Bunica (Raluca Botez) are prieteni imaginari ce par, însă, foarte reali şi periculoşi.
Scenografia Sofiei Iorga mizează pe impactul culorilor tari şi plasează acţiunea într-un cadru ostentitiv, ce motivează interpretarea caricaturală a situaţiilor. Atenţia pentru detalii precum şosetele cu dungi verzi ale lui Harry asortate cu mărgelele soţiei sale sau imprimeurile cu benzi desenate ale cămăşilor preferate ale lui Roger sunt indicaţii de cod ce legitimează prin concreteţe apartenenţa la universul fantasy în care e posibil ca moartea să danseze merengue. Efectele sonore (muzica Robert Sîrghe şi Ionuţ Angel) şi lighting designul semnat de Traian Marin augmentează stranietatea voit demonstrativă şi subliniază atmosfera noir citată prin accente ascuţie şi lumini care pâlpâie ameninţător, aliniindu-se aceloraşi intenţii de citare a rezolvărilor tipice desenelor animate sau filmelor horror ale copilăriei.
Interpretarea actorilor are ca liant un firesc bine ponderat în contextul unor personaje mai degrabă caricaturale. Intenţia „normalităţii” stranii se observă cel mai clar în jocul lui Mircea Alexandru Băluţă şi al Ioanei Niculae. Ambii reacţionează direct proporţional cu situaţiile de joc şi exagerează voit în formă pentru a puncta derapajele absurde ale personajelor, cu scimbări bruşte de gând şi dispoziţie, fără nimic demonstrativ, controlat şi cu efect comic. Raluca Botez reuşeşte o compoziţie nuanţată, cu umor şi spirit ludic, fiind Bunica cea cu voce dogită şi tremur în mişcări, uşor recognoscibilă ca gen de personaj, dar care depăşeşte contururile caricaturii prin personalitate şi nuanţe. Dialogul pe care îl are cu planta decorativă atunci când atenţia în scenă nu e asupra sa e un detaliu deloc ostentativ care completează cu haz un portret mai nuanţat decât al celorlalte personaje. Ciprian Cojenel şi Silvia Ionescu îşi interpretează corect şi liniar rolurile, îşi respectă sarcina scenică, rămân constant fideli caracterelor şi formei impuse de estetica generală, însă nu reuşesc să ridice în tridimensional aceste scheme 2D din paginile benzilor desenate.
„Apropo, o să mor” e un spectacol pe care cu uşurinţă îl poţi numi „drăguţ”. Are candoarea şi naivitatea unui desen de copil conştiincios şi sensibil; o joacă simpatică de-a familia ciudată, în care fricile şi tristeţile sunt tratate în râs, iar moartea e un bărbat sexy cu cap de muscă. Pare, însă, că nu e un spectacol pe are să îl poţi lua în serios pentru că nu duce, de fapt, nicăieri. Multe banalităţi spuse într-o formă „specială” nu devin mai mult decât sunt doar pentru că ne plac desenele animate.
Teatrul Excelsior
Apropo, o să mor
după Greg Freier
traducerea și adaptarea Ionuț Anghel
Distribuția
Harry – Ciprian Cojenel
Ellen – Silvana Ionescu
Bunica – Raluca Botez
Roger / Moartea – Mircea Alexandru Băluță
Sara – Ioana Niculae
Regia – Ionuț Anghel
Scenografia – Sofia Iorga
Muzica – Robert Sîrghe și Ionuț Anghel
Lighting design – Traian Marin
Producător delegat – Camelia Moroianu
Photocredit: Maria Seiculescu – twobugs
d'E-pîn-geac 