Poveștile despre copii cu vise mari știm cu toții; la un moment dat, fiecare dintre noi a fost acel copil care credea că lumea îl așteaptă cu brațele deschise pentru a-l face erou. La fel de bine ştim şi că visele frumoase sunt şi cele mai periculoase – idealurile mari au ataşate un breloc plin cu dezamăgiri şi tristeţi mature. Dar dacă am înceta cu toţii, copii şi oameni mari, să credem în şansa aceea, una la un milion, care transformă imposibilul în plauzibil, atunci chiar nu ar mai exista decât realitatea banalităţii griurilor pale.
Spectacolul „Bestiar” de Raluca Mănescu şi Denisa Nicolae, în concepţia şi direcţia scenică a Denisei Nicolae, produs de Vanner Collective în coproducţie cu Teatrul Metropolis transpune alegoric un drum iniţiatic al unei eroine improbabile – vaca Muna, orfana din Domul Verde, crescută alături de fratele ei porc Timor, de o familie iubitoare şi habotnică de suide blânde, pleacă în căutarea mamei biologice devenită super-star în marele oraş, la marea fabrică, unde îi întâlneşte pe măgarul cu sânge latin Kano şi oaia neagră Lela. Patru tineri intră în malaxorul corporaţiei care promite faimă şi succes şi descoperă adevărul despre „binefacerile” muncii docile.
Transfigurarea personajelor în animale domestice aduce cu sine ocazia ironiilor amare, jocuri de cuvinte care poartă, în spatele umorului, situaţii ofertante şi permite un joc isteţ între comedie şi dramă. Primul impuls este să râzi de vaca cea ambiţioasă, de porcul visător, de măgarul pasional şi oaia perfecţionistă. Apoi îţi regăseşti idealurile în ei şi uiţi că personajele din faţa ta sunt animale de curte. Fără tuşe groase sau ostentaţii crispante, actorii nu interpretează nişte animale comice; sunt purtătorii unor identităţi cât de poate de umane, iar sinceritatea şi asumarea arcurilor devenirii unor copii creduli spre tineri învinşi de un sistem absurd dă consistenţă şi densitate scenelor, pe dedesubtul formei de farsă.
Dialogurile se joacă isteţ cu trimiterile la lumea animală, iar detaliile bogate din vocabularul zootehnic specific contribuie la unitatea de stil. Rezolvarea finală a structurii dramatice are, poate, prea uţin rafinament; un mecanism „deus ex-machina” intervine brusc, neanunţat şi fără explicaţii ulterioare, pentru a declanşa deznodământul grăbit. Până acolo, modul firesc în care situaţiile concură către acest punct culminant oferă un parcurs credibil.
Scenografia semnată de Şteff Chelaru rezolvă tehnic necesitatea schimbărilor spaţiilor de joc şi se pliază pe o estetică minimalistă care sugerează formalismul, repetitivitatea şi atmosfera neutră a acestei lumi impasibile, înecate în gri. Salopetele explică mai relevant statutul de „muncitor” la propria viaţă pe care îl transmite metafora alegorică. Scenele de dans coregrafiate de Teodora Velescu sunt intermezzo-uri cu expresivitate şi energie care ajută consistent nu doar caracterizarea personajelor, ci şi realizarea unui tablou kinetic cu impact vizual. Atmosfera creată de sound designul compus de Adrian Piciorea şi lighting desingul imaginat de Alexandros Raptis punctează în insule sonore şi de lumină spaţiile de joc şi fac trecerile line între episoadele şi timpii acţiunii.
Interpretarea celor cinci actori are drept calitate comună precizia – există un sentiment unitar de echipă bine antrenată care se susţine reciproc. Răzvan Mîndruţă are sarcina de a fi amfitrionul, naratorul prietenos care explică pe-ndelete, prietenos, spectatorilor ce se întmplă cu personajele. Intră apoi în poveste în ipostaza „dresorului de talente” şi îşi manifestă din plin talentul pentru improvizaţie, cu voluptate şi umor. Maruca Băiaşu interpretează foarte atent personajele pe care le diferenţiază prin postură, impostaţie şi intenţii clare, iar pe Lela o nuanţează cu emoţia reprimată în spatele măştii autorităţii în perfect control. Costin Stăncioi are o prezenţă scenică plină ca încredere şi carismă; Kano al său e ludic şi are multă mobilitate în trecerile abrupte între situaţiile de joc. Adelin Tudorache e plin de candoare şi sinceritate scenică; face din Timor punctul de interes în scenă prin felul în care ascultă, priveşte şi prelucrează cu sens transformările prin care trece. Are multă emoţie şi autenticitate acest porc blajin care visează să zboare. Ana Vînău nu depăşeşte deloc contururile personificării în caricatură şi combină graţios sensibilitatea cu ambiţia Munei. Monologul final e momentul în care îşi concentrează toate mijloacele pentru a transmite nu doar patetismul unei situaţii dramatice, ci şi un strop de speranţă.
„Bestiar” este un spectacol cu prospeţime, care răstălmăceşte o poveste ştiută într-un limbaj inedit fără a vrea să demonstreze cu orice preţ că este original. E multă decenţă şi băgare de seamă, atenţie pentru detalii şi creativitate cu sens în acest demers care pune un altfel de oglindă pe scenă. La final te întrebi oare ce fel de animal ai putea fi tu însuţi, ce vise merită urmate şi cât de mare este, de fapt, lumea largă?
Vanner Collective & Teatrul Metrolopis
Bestiar
de Raluca Mănescu și Denisa Nicolae
Cu: Ana Vînău, Adelin Tudorache, Costin Stăncioi, Maruca Băiașu, Răzvan Mîndruță
Concept și direcție scenică: Denisa Nicolae
Coregrafie și mișcare scenică: Teodora Velescu
Scenografie și costume: Șteff Chelaru
Sound design: Adrian Piciorea
Pregătire muzicală: Oana Pușcatu
Lighting design: Alexandros Raptis
Fotograf proiect: Matei Bumbuț
Psiholog consultant: Silvia Ciubotaru
Asistent Dramaturgie: Daria Ancuța
Asistent Regie: Elena Tudorache
Foto: Andrei Gîndac/ Two bugs
d'E-pîn-geac 