Câteodată povestea pe care o spune teatrul este despre actor. Se întâmplă arareori ca personajele imaginare să devină vehiculul performant ce transportă talentul excepţional către emoţia multinuanţată. E un privilegiu să fii spectatorul unei asemenea întâlniri – ar fi într-adevăr minunat să avem şansa de a ne impresiona mai des de calităţile actoriceşti puse în pagină de un spectacol ce serveşte exact demonstraţiei de virtuozitate a umanităţii artistice în deplinătatea frumuseţii sale. Dar, poate tocmai pentru că nu se întâmplă mereu, e cu atât mai de preţ starea de fericire a vizionării unui asemenea eveniment.
„Vanya”, adaptarea lui Simon Stephens după A. P. Cehov, în regia lui Sam Yates, produs de către Wessex Grove, Gavin Kalin Productions şi Kater Gordontransmis în timp real online de către National Theatre Live nu e doar un recital actoricesc al lui Andrew Scott. Actorul britanic devenit super-star, cunoscut din filme şi seriale de succes, premiat şi adorat de publicul din toată lumea e mai mult decât un nume mare pe afiş. Rescrierea piesei lui Cehov pe o simfonie de voci ale unui singur actor pare o partitură pentru o filarmonică întreagă. În primele minute ai senzaţia că poţi intui cu uşurinţă ce se va întâmpla în următoarele o sută şi ceva de minute: Andrew Scott va schimba tonul şi accentul vocii şi îi va juca pe toţi – de la Marina la Serebreakov, de la Sonia la Astrov şi de la Vanya la Elena Andreevna alternând gesturi definitorii şi posturi corporale individualizante. Da, chiar asta face. Dar cum anume?
Ajutat în primă fază de câteva obiecte care să diferenţieze personajele – o minge de tenis pentru Astrov, o ţigară în colţul gurii pentru Marina, un şervet de bucătărie pentru Sonia, o pereche de ochelari de soare pentru Vanya – dialoghează fluent, instaurând o convenţie, paradoxal, uşor de urmărit. Pentru cei familiarizaţi cu piesa lui Cehov orizontul de aşteptare capătă voluptatea curiozităţii: oare cum va fi scena Sonia – Elena Andreevna sau Elena Andreevna – Astrov? Fiecare personaj are un loc al său, marcat la început, ce rămâne, desemnat prin convenţie, punctul zero al fiecărei noi intrări în scenă. Fără trucuri de ecleraj, fără semne regizorale în plus, mişcarea scenică rezolvă în mare parte inteligibilitatea interacţiunilor dintre personaje.
De restul se ocupă Andrew Scott şi talentul său de transfigurare fantastic. De la o clipire la alta personajele comunică într-un monolog ce îţi dă sensimentul constant de dialog. Vezi un singur actor şi opt personaje – fără cârje vizuale, fără „voci” sau posturi ostentative. Ce e cu adevărat uimitor e simplitatea aparentă – montajul versiunii filmate îţi dă posibilitatea e a-i privi constant ochii. Privirea i se schimbă în funcţie de intenţia interioară – în aceiaşi secundă trece de la speranţa speriată a Soniei la răsfăţul cochet al Elenei Andreevna. E un Vanya-bufon cu gesturi dezarticulate şi instant rămâne impasibil fumând cochet ca Marina cea exasperată de mofturile lui Serebreakov. Performanţa trecerilor fluide între personaje are ceva din eleganţa programelor libere de patinaj artistic. Execută salturi cvadruple şi piruete în viteză, taie în linii drepte schimbările de stare, dar nu lasă nicio clipă senzaţia unui exces de tehnică; nu e nimic bruscat, totul se naşte cu răbdare şi concentrarea unui iniţiat ce construieşte mandale de nisip. Iar peste tot acest construct monolitic de sentimente suprapuse precis, pluteşte seninătatea unui copil isteţ care îşi născoceşte singur poveşti complicate „de-a care se joacă” cu poftă şi curiozitate.
Ochii se înlăcrimează treptat, pauzele respiră a gând profund şi îţi dau timp să vezi în sufletul personajelor, iar ritmul mereu susţinut păstrează o tensiune pulsatilă, organică, presărată cu momente de respiro, glume scurte care să detensioneze atmosfera atât cât nevoie pentru a face loc unui alt punct culminant de emoţie. „Ne me quitte pas” dizat în engleză înainte de ultimul act pare expresia muzicală a tuturor voinţelor frânte ale acestor personaje care se agaţă unele de celelalte pentru a-şi motiva existenţele risipite. Sensibil şi intens, cântecul şoptit îl transformă într-un arhetip purtător de simboluri. Iar apoi, monologul final al Soniei, poartă fiorul unei stări de graţie actoriceşti: simplitatea autentică pe scenă, purtătoare de sens şi umanitate. Iar cel mai frumos detaliu al acestui parcurs al personajelor cehoviene e tandreţea, dorul şi iubirea pentru sora sa, pe care Vanya le poartă şi ni le arată şi nouă, motivând întreg arcul peronajului.
E foarte comic acest „Vanya” londonez. Are umor şi gag-uri de efect. E, într-adevăr o tragi-comedie a vieţilor absurde care tânjesc la împlinirea unor destine banale. Andrew Scott nu are nevoie de explicaţii inteligente pentru a fi iubit pe scenă. Jocul său, dincolo de orice analiză spectaculară a unei tehnici actoriceşti perfecţionate e impregnat de un talent rar, ce merită recunoscut şi celebrat. Povestea acestui spectacol e povestea artei actorului.
National Theatre Live
Wessex Grove, Gavin Kalin Productions şi Kater Gordon
Vanya
adaptare de Simon Stephens după A.P. Cehov
Interpret şi co-creator: Andrew Scott
Regia: Sam Yates
Scenografia: Rosanna Vize
Ligting design: James Farncombe
Sound design: Dan Balfour
Video design: Jack Phelan
Mişcare scenică: Michela Meazza
Muzica: Kelly Moran
Costume: Natalie Pryce
Asistent scenografie: Blythe Brett
Asistent regie: Francesca Hsieh
Recuzită: Kate Margretts
Producţie: Juli Fraire
Photocredit: Marc Brenner
d'E-pîn-geac 