Subiectele delicate care gravitează în jurul sensibilităţii colective sunt de multe ori vizitate cu interes creativ de artişti. Dramele personale şi autobiorgrafice presupun mai multă băgare de seamă atât în abordările scenice, dar şi în receptare. E greu să rămâi indiferent la o poveste smulsă dintr-un suflet care deja a trecut printr-o traumă şi a avut apoi curajul de a se mărturisi. Graniţele dintre convenţie, mijloace de expresivitate artistică, tehnică actoricească şi fragilitatea intimă a subiectului se estompează; e aproape indecent să te poziţionezi ca martor al acestor dovezi de încredere.
Spectacolul „Ochii mamei”, adaptarea semnată de Tania Drăghici şi Vlad Ionuţ Popescu după romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” al Tatianei Ţibuleac, montat de Tania Drăghici la Centrul de Teatru Educaţional Replika, avându-l ca protagonist pe Vlad Ionuţ Popescu este un gest de curaj; un leap of faith în mijlocul unui vortex de emoţii intense pe care le presupune povestea impresionantă a lui Aleksey, puştiul care învaţă să îşi iubească mama în ultimele luni de viaţă ale acesteia. Tentaţia de a miza pe forţa de impact a partiturii pe cât de poetice, pe atât de viscerale şi emoţinante e mare. E uşor de alunecat pe panta patetismelor care strâng multe lacrimi în colţul ochilor. Lectura romanului este una dintre cele mai incandescente experienţe literare, iar aşteptările celor îl cunosc nu pot fi ignorate.
Propunerea abordării acestui subiect dureros în rama unui stand-up ireverenţios reorganizează în mod inteligent premisele. Aleksey vine în faţa publicului cu aerul relaxat al unui comediant sigur pe sine care are toate intenţiile de a-şi bine dispune spectatorii. Cu câteva glume banale şi previzibile convenţia se instaurează instant şi siguranţa de sine a acestui puşti carismatic obţine bună-voinţa audienţei. Zâmbeşti, râzi, eşti dispus să îl asculţi pentru că are un captatio solid. Iar apoi începe povestea – la început la fel de tonică, ritmată şi obraznică precum un show de open mic. Băiatul rebel care ne explică pe larg de ce mama lui e urâtă şi cum îi e ruşine cu ea, ascunde pe dedesubtul bravadelor adolescentine o tristeţe pe care doar în pauzele dintre cuvinte o poţi intui. Vlad Ionuţ Popescu nu anticipează cu nimic surpriza pe care personajul o amână în monologul său precpitat, însă poartă durerea acestui clown neruşinat în privire; are o vinovăţie sub masca de bufon modern, iar agitaţia şi gesturile mari sunt folosite excesiv tocmai pentru a acoperi adevărul personajului.
Parcursul de la entertainment la spovedanie a tânărului care şi-a pierdut sora mai mică, a fost abandonat de tată, pentru ca apoi să îşi îngrijească mama bolnavă de cancer până la moartea ei pare un drum iniţiatic cu semn schimbat; maturitatea relaxată devine treptat neputinţa copilului singur speriat de o moartea din jurul său. Tandreţea pe care o capătă povestind despre frumuseţea ochilor mamei, iubirea sinceră prin care îşi descrie surioara, micile clipe de normalitate ale îndrăgostrii din mijlocul acestui calvar de durere, frică şi moarte sunt scenele în care sinceritatea artistică a interpretării înfloreşte cel mai autentic. Pericolul care planează asupra scenariului este datorat lungimii sale – odată ce povestea mai păstrează doar câteva inserturi de bufonade folosite ca supape şi pentru personaj şi pentru spectatori, mijloacele de expresie devin omogene. Ajutorul dat de coregrafia semnată de Iulia Lupaşcu şi cântecele compuse de Ramona Niculae îngânate cu sensibilitate suplinesc parţial inerţia pe care un text atât de intens şi lung o instaurează în posibilităţile de interpretare. Previzibilitatea şi emoţia personală a actorului care se lasă pe alocuri purtat de frumuseţea descriptivă a unei intonaţii melodramatice estompează din impactul nimicitor al acestei destăinuiri de suflet.
Finalul spectacolului readuce în scenă un echilibru ce permite o doză consistentă de adevăr scenic şi emoţie. Ultimele cuvinte prin care Aleksey numeşte posibilitatea unei realităţi în care sora şi mama sa ar fi în viaţă, alături de un tată polonez cu ochi albaştri ca ai lui e clipa în care convenţia, ficţiunea şi realitatea se fac ghem şi cad greu, într-o lacrimă de tandreţe pentru acest recital de sinceritate. Acest exerciţiu greu asumat la o vârstă încă nu foarte experimentată e o carte de vizită a unei promisiuni de performanţă. Vlad Ionuţ Popescu nu îşi etalează doar talentul şi tehnica de joc bine antrenată; realizează un portret în tuşe de forţă ale actorului în căutarea întâlnirii cu un personaj greu de îmblânzit. Reuşita sa constă tocmai în găsirea căii de mijloc dintre frici, dorinţe, potenţial personal şi măsura în care personajul are nevoie de ele. Felul în care se pune la dispoziţia acestui tur de forţă al emoţiilor, e una dintre cele mai de preţ nuanţe ale talentului său.
„Ochii mamei” e un spectacol ce nu îşi cruţă nici actorul, nici spectatorii. Primeşti multe imagini şi teme de suflet pentru acasă. Nu e doar o povste tristă spusă frumos, ci foarte curajos, ochi în ochi, cu îndrăzneală şi grijă, totodată. Are mult suflet şi conţine speranţă pe care o poţi privi ochi în ochi la final, pe chipul unui actor care transformă promisiunea în realitate.
Centrul de Teatru Educaţional Replika
Ochii mamei
după romanul „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Ţibuleac
Dramatizarea: Tania Drăghici și Vlad Ionuț Popescu
Consultantă dramatizare: Mihaela Michailov
Regia: Tania Drăghici
Distribuția: Vlad Ionuț Popescu
Scenografia: Maria Constantin
Coregrafia: Iulia Lupașcu
Compoziția muzicală: Ramona Niculae
Ilustrația muzicală: Darius Corneci
Universul sonor: Robert Găgeată
Teatrolog asociat: Daria Ancuța
Psihiatră asociată/Asistentă regie: Andra Sultan
PR și comunicare: Anna Aroș și Larisa Popa
Producător: Viorel Cojanu
Photocredit: Sabina Costinel
d'E-pîn-geac 