„Mesia” nu e Şabatai, ci Aziz Mehemid Effendi

Ideile mari seduc şi inspiră. Forţa vitală a unui crez universal dospeşte creativ şi poate genera ficţiuni bogate. La fel de impactantă e şi posibilitatea controversei în jurul premiselor ce depăşesc faptul de viaţă. Atunci când un scenariu artistic are ca temă centrală subiecte sensibile pentru credinţele sau idealurile unei comunităţi vaste e foarte posibil ca interpretările personale să se transforme într-un bumerang de răstălmăciri. Orizontul de aşteptare din jurul unor opere ce nu se limitează la „felia de viaţă” intimă ce impune o distanţă de respect în receptare e predispus ciocnirii cu preconcepţii, dorinţe şi nevoia de confirmări sau infirmări ale unor axiome ce funcţionează doar la persoana I singular.

Spectacolul „Mesia” de Martin Sherman, montat de Andrei Măjeri la Teatrul Evreiesc de Stat este expresia teatrală a unei teze spirituale problematice, într-o estetică personalizată. Povestea unei femei care forţează limitele tradiţiei prin exerciţii de credinţă şi independenţă se împleteşte cu habotnicia, nevoia disperată de miracol şi credulitatea naivă a celor care de secole şi-au dedicat credinţa aşteptării lui Mesia cel promis; la final de secol al XVII-lea, în Imperiul Otoman, rabinul Şabatai Zevi se declară a fi cel mult-aşteptat. E adorat de mulţimi, zvonurile despre împlinirea profeţiilor circulă prin scrisori dintr-un ştetl în altul, însă delirul mistic augmentat de puterea de speranţă e spulberat brusc odată cu un deznodămnt în spiritul umorului evreiesc inteligent şi amar: Şabatai, Mesia cel autodeclarat şi celebrat, se converteşte la Islam şi devine Aziz Mehemid Effendi contra unui soi de rentă viageră. Concluzia matură a femeii care s-a îndoit în spirit critic cartezian şi a cerut dovezi concrete până în ultima clipă este motivul pentru care piesa lui Martin Sherman nu rămâne doar o fabulă tristă despre iluzii spulberate; speranţa e în noi, în fiecare dintre noi, iar puterea credinţei înseamnă mai mult decât încrederea oarbă în semne, superstiţii şi tabuu-uri. Responsabilitatea asumării unei credinţe imateriale e mai presus de orice demonstraţii formale grandioase, dar secătuite de sens.

Resorturile creative pe care Andrei Măjeri le foloseşte pentru a crea o atmosferă de tensiune, pericol, incertitudine şi mister sunt bogate. Acţiunile scenice şi imaginile pe care le compune cu ajutorul scenografiei semnate de Irina Chirilă şi universul sonor al cântecelor acapella acompaniate minimal de castaniete şi politiki lyra (Feras Sarmini) aduc pe scenă o lume simbolică. Estetica funestă, scrumul încastrat în pereţii ondulaţi ai unui zid al plângerii stilizat, brăzdat de persecuţii şi frustrări încarnate în piatra sculptată cu suferinţe, oglinzile care ne amintesc periodic să avem mai întâi curajul de a ne privi în propriul suflet înainte de a ridica piatra, lumânările ritualice care însoţesc şi moartea şi sărbătoarea, negrul ce pare că, deopotrivă, înghite totul şi naşte, precum în Geneză, viaţa din sămânţa de mişcare, din Întunericul primordial – acest tablou sobru al destinelor greu încercate are eleganţă şi sens. Contrapunctele comice funcţionează relevant, însă excesele personale diminuează din efectul grav al imaginii generale. Dacă supapele de ironie şi comentariile subtile ale Rahelei (Lorena Luchian) sunt puncte de sprijin în construcţia acestui personaj aflat în echilibru stabil între credinţă şi raţiune, caricaturizarea în tuşe mult îngroşate la care apelează Niculai Predica (Reb Ellis) şi gesturile demonstrative, largi, sublinierea cuvintelor prin ton şi agitaţia inutilă a lui Geni Brenda Vexler (Tanti Rose) fac parte din mijloacele de interpretare ale unui alt gen spectacular ce nu se integrează deloc omogen în ansamblu. Intenţia regizorală de a-l prezenta voit teatral, pe soţul „bătrân şi gras” ce poartă prin convenţie o barbă vizbil lipită, burtă de burete şi un ştreimel supradimensionat continuu mobil în scop comic, e împinsă mult peste necesitatea şi funcţia sa atât în caracterizarea personajului, cât şi în poziţionarea acestuia în raport cu economia de mijloace din interpretarea densă, motivată şi bine controlată a Lorenei Luchian în Rahela.

Personajul omniprezent, ca o piază rea ce planează a moarte, urgie şi damnare, Spiritul interpretat expresiv de Vlad Corb, este o posibilă trimitere la un dibuk arhetipal. Machiajul  aproape citează personajul serialului „The Crow: Stairway to Heaven” în care muzicianul aflat între viaţă şi moarte trebuie să restabilească echilibrul dintre bine şi rău. Reacţiile sale prompte la auzul numelor sfinte îl consacră drept exponent al răului. E neclară, însă, relaţia mamei cele amuţite în urma masacrului din care a fost cruţată cu acest spectru fioros: iniţial îi produce groază, pentru ca apoi, aparent fără un motiv evident, îl înfruntă şi îl acuză fără a-i schimba, însă, parcursul. Cheia spectacolului pare a fi în evoluţia Rebeccăi de la apatie la mântuire. Dacă punctul declanşator al schimbării sale e dat doar de necesitatea de a o îndemna pe fiica sa să îl însoţească pe Asher (Alex Izdimir) la Constantinopol pentru a duce acţiunea mai departe, miza pierde din consistenţă. Viorica Predica are o prezenţă scenică percutantă, ce îmbină multe sentimente contradictorii şi devine cu multe ocazii punctul de interes în scenă.

Tot ca un mecanism deus ex-machina e şi intervenţia Cabiriei Morgenstern (Sarah). Monologul soţiei lui Şabatai e spus cu emoţie, intensitate şi carismă – tâlcul vorbelor, însă, e încadrat în aceeaşi sferă a misterului adâncit, ce sporeşte posibilităţile personale de înţelegere, dar risipeşte o lămurire necesară, dealtfel. Alex Izdimir reuşeşte să menţină calea de mijloc între credulitatea comică şi avântată, mirarea trăirilor abia descoperite cu naivitatea tinereţii unui neofit în plin proces de maturizare şi descumpănirea fatală din final; distanţa de cădere de la credinţa oarbă la realitatea brutală e speculată cu multă măsură şi interpretarea lui are un impact hotărâtor ce completează expresia scenică a cortului spiralat într-un vortex asfixiant în jurul voinței vitale a speranţei sugrumate.

„Mesia” este un spectacol cu o construcţie rafinată. Are multe rezolvări scenice în care metafora şi puterea sugestiei augmentează trama cu statură de pildă a piesei. Interpretările inegale, însă, devin piedicile care alterează ritmul şi diluează consistenţa. Pare că o voinţă creativă şi bogată în potenţial a fost înfrânată în elan de posibilităţile reale. La final, rămâne încântarea în faţa unor imagini frumoase, părerea de rău pentru intenţiile intuite şi neîmplinite şi apăsarea unei speranţe amputate. La fel de întunecată precum tonurile de negru din scenă e şi emoţia pe care o simţi pe umeri, ca pe un şal ţesut la războiul nevoilor de Rahela însăşi, în timp ce murmură o binecuvântare.

Teatrul Evreiesc de Stat

Mesia 

de Martin Sherman

traducerea Lorena Luchian, Alexandru Panait și Andrei Măjeri

Distribuţie:

Rahela: Lorena Luchian

Asher: Alex Iezdimir

Rebecca: Viorica Predica

Reb Ellis: Neculai Predica

Spiritul: Vlad Corb

Tanti Rose: Geni Brenda Vexler

Sarah: Cabiria Morgenstern /Ana Bumbac

Regia:  Andrei Măjeri

Scenografia: Irina Chirilă

Coregrafia: Daniel Dragomir

Pregătirea muzicală: Antonela Barnat

Artist instrumentist: Feras Sarmini (politiki lyra)

Asistența de regie: Andra Sultan

Asistența de scenografie: Miruna Rădulescu

Autor afiș: Benedek Levente

Photo: Mihai Smeu