Sentimentul de crispare şi fâstâceală a primit, relativ curând, denumirea generică de „cringe”. Termenul original este explicat drept încovoierea corpului ca reacţie la frică sau servilism. E un fel de instinct de apărare la stimuli nu tocmai prietenoși. Actualmente, „cringe”ul de pe buzele Gen-Z însoţit de ochii daţi peste cap înseamnă un fel de amestec între penibil, desuet, amuzant, drăguţ dar cu îngăduinţă, revoltător şi jenant. Pare o performanţă să bifezi de-o dată toate aceste atribute, însă, din ce în ce mai des, ne exersăm engleza şi mimica dezaprobatoare. Uneltele de marketing par a profita din plin de apetenţa noastră pentru fapte ce nu ne sunt tocmai pe plac. Dacă e „cringe” e vandabil – reach-ul asigurat, iar viralizarea e ca sigură. În teatru, însă, „cringe”ul nu e la fel de eficient şi nici un titlu de glorie neapărat.
Spectacolul „Bădăranii” de Carlo Goldoni în regia lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Nottara poate fi caracterizat pe scurt cu acest singur cuvânt: „cringe”. Adaptarea cu inserturi politically correct ironice, asumate de regizor, gag-urile de inspiraţie cabotină şi comicul vulgar grosolan realizează întocmai acest efect de crispare şi disconfort. Segregarea feminin-masculin extremă, cu doamne înverşunate şi voluntare, care îşi înfruntă soţii misogini şi grobieni nu aduce niciun câştig de cauză niciunuia dintre grupurile reprezentate. Pare doar o convieţuire beligerantă între două tabere ireconciliabile pe care nu ai motive să le absolvi de vina ostentaţiilor de prost gust. Nici tonurile înalte şi pretenţiile emise certăreţ, nici mârlăniile gratuite nu aduc un plus de valoare contemporană textului iluminist. Un bărbat care le oferă un cotor de varză ţinut în dreptul zonei intime doamnelor din scenă drept gustare e doar indigest; cu atât mai mult cu cât gestul e repetat şi multiplicat. O femeie care celebrează triumfal scandând „şi femeile au prostată”, ca apogeu al finalului de spectacol, e la fel de dizgraţioasă.
Întreg demersul pare o încercare curajoasă de a demasca atât tarele bădărăniilor masculine, cât şi ipocrizia feminismului avântat. Datorită exceselor personale şi a jocului actoricesc demonstrativ şi forţat în cea mai mare măsură, experienţa vizionării devine din ce în ce mai stânjenitoare. Povestea măştilor de carnaval la adăpostul cărora doi tineri sunt nevoiţi să se cunoască înainte de o căsătorie aranjată devine pretext pentru un lung şir de invenţii scenice care să arate cu degetul către unele dintre cele mai respingătoare defecte casnice. Soţii taciturni, absurd de stricţi, morocănoşi, antisociali şi zgârciţi devin exponenţii unei vulgarităţi ce nivelează orice nuanţe. Soţiile isteţe şi independente care uneltesc pentru a evita limitele stricte dictate de aceşti sfincși ai cutumelor din piesa originală sunt reduse la un grup pestriţ de caţe cicălitoare, ce se apără strident de abuzuri fizice şi verbale. Excesul prin acumulare devine obositor după prima parte a spectacolului şi eşuează într-un final prelungit, susţinut artficial de o „surpriză” previzibilă, urmată de un delir colectiv ce nu are nicio legătură cu subiectul piesei – deja amintita găselniţă a „prostatei feminine”.
Spaţiul scenic e lipsit de orice personalitate şi pare o alăturare desperecheată de mobile risipite în scena umplută cu schele. Necesitatea platformei construite din ţevi inestetice nu are niciun sens conotativ, fiind folosită ca intrare în casele veneţiene, într-o convenţie inegală – în aceleaşi case personajele intră şi din culise. Eclerajul cu cicloramă colorată pe fundal şi lumină plină nu contribuie nici el cu nimic spectaculos la imaginea de ansamblu sărăcăcioasă, cu iz de improvizaţie. Costumele actriţelor sunt singurele elemente care au rol în caracterizarea personajelor şi aduc câteva pete de culoare în griul monocord.
Interpretarea actorilor variază de la caricaturi energice, dar lipsite de orice rafinament – Alexandru Jitea (Lunardo) şi Sorin Cociş (Maurizio), la caractere exprimate teatral cu măsura unor intenţii bine articulate tehnic – Ana Radu (Lucietta) şi Iosif Paştina (Filippetto) şi până la o compoziţie de efect, ponderată atent, cu ruperi de ritm, aparte-uri, comentarii şi reacţii ce generează un comic eficace şi echilibrat – Cerasela Iosifescu (Felice) şi Gabriel Răuţă (Canciano). E dificil, însă, de acoperit cu câteva reuşite personale cacofonia de ostentaţii şi repetiţii de cuvinte ce acoperă imprecizia cunoaşterii textului, jocul declamativ cu faţa la public, stridenţele şi tonurile care înlocuiesc logica frazării.
Soluţii de efect precum urna sub formă de shaker de cocktailuri în care e ţinută cenuşa primei soţii a lui Lunardo din care tatăl şi fiica se „împărtăşesc” ritualic ca dintr-un parfum scump deviază şi ele prin acumulări excesive; aceiaşi cenuşă ajunge în carafa cu vin din care sunt serviţi invitaţii. Ceea ce la început poate fi haios, devine „cringe” atunci când gluma se expandează. Spectacolul pare a-şi propune o critică la adresa bărbaţilor abuzivi, însă e o armă cu două tăişuri. Prin bagatelizare şi superficialitatea discursului personajelor feminine, pare mai degrabă o admonestare artistică şi a feminismului scăpat de sub control şi insuficient de convingător argumentat. Iar comedia la adăpostul căreia se întâmplă toată această demonstraţie are doar câteva momente de autenticitate şi prea multe soluţii vulgare crispante. De ce ar fi comic să însoţeşti replica lui Filipppetto „(…)Adică seara, până la opt, la prăvălie…apoi masa…apoi în pat şi noapte bună” cu o mişcare e mâinii de sus în jos pe o ţeavă groasă din decor? Comic – posibil; cringe – cu siguranţă.
Spectacolul „Bădăranii” de la Teatrul Nottara e la fel de departe şi de comedia rafinată şi de critica socială. Demonstraţia extra-estetică se încurcă în ambiguitatea mesajului, iar efectele comice se pierd în jocul actoricesc mult prea atent la o formă insuficient stăpânită tehnic şi epurată de atenţie pentru conţinut. Sentimentul stânjenitor de la final rămâne acela de a fi asistat la o înscenare imprecisă, în care intenţiile şi posibilităţile nu au găsit o cale de mijloc performantă.
Teatrul Nottara
Bădăranii
de Carlo Goldoni
Regia, adaptarea textului și lighting design: Alexandru Dabija
Traducerea: Sică Alexandrescu
Decorul: Ștefan Caragiu
Costumele: Liliana Cenean
Asistent regie: Luiza Dabija și Alexandru Jitea
Photo: Andrei Gîndac/ twobugs
Canciano – Gabriel Răuță
Felice – Cerasela Iosifescu
Contele Riccardo – Crenguța Hariton
Lunardo – Alexandru Jitea
Margarita – Luminița Erga
Lucietta – Ana Radu
Simon – Mihai Marinescu
Marina – Ada Navrot
Maurizio – Sorin Cociș
Felippetto – Iosif Paștina
d'E-pîn-geac 