Era primăvara lui 2019 când hălăduiam pe aleile înverzite din jurul arenei din Hamburg spre concertul lui Hugh Jackman. Gâfâiam, mai bine spus, la cele peste 100kg pe care le depozitasem cu strădanii susținute de lene, pofte culinare și refugii în zaharicale de tot felul. Aveam porția de Coca-cola la purtător, ca orice dependent respectabil, pantofii îmi provocaseră o rană la călcâiul stâng și transpiram încântată că urma să îl văd pe super-starul viselor mele cu benzi desenate. Stând pe treptele de beton, așteptând să se deschidă porțile spre show, am hotărât că vreau într-adevăr „să mă fac Wolverine când o să fiu mare”; adică să fiu liberă – să pot să călătoresc, să mă mișc, să respir, să urc în turnuri și cetăți, să mă bucur de lumea largă fără să caut cu disperare câte o bancă la fiecare sută de metri. La finalul spectacolului, Hugh pentru mine a cântat „From now on”…mai erau vreo 30.000 de oameni de față, dar eu știu că intonând cu lacrimi în gât „let this promise in me start Like an anthem in my heart” am făcut prima alegere adevărată din viața mea.
Au trecut doi ani până când hotărârea mea din acea seară germană i-a convins și pe cei din jurul meu și condițiile au fost prielnice pentru ca eu să reîncep să trăiesc, la 33 de ani. „Gastric sleeve” se numește elegant ceea ce eu alint cu sintagma împrumutată din jargonul teatral: „ce se taie nu se fluieră”. Pe final de pandemie, cu părinți, și bunici, și cățel, și purcel înspăimântați de grozăvia „curajului” meu de a merge singură și de bună voie „la tăiere, mamă” am petrecut 4 dintre cele mai frumoase zile de vacanță, ca într-un resort all inclusive, la cel mai performant spital de chirurgie bariatrică din țară. Sunt norocoasă și mereu recunoscătoare pentru șansa de a fi trecut prin această experiență așa – fără durere, fără emoții, fără teamă. Cu o bucurie imensă, cu încredere totală și responsabilă de a nu strica mai departe intervenția realizată de medici performanți. La nici o săptămână dansam și le găteam pui cu ciuperci la cuptor și „sos excelent” prietenelor care au avut grijă de mine în zilele de convalescență – datorită lor a fost ca un city break între fete, nu ca o perioadă numită generic „post-operatorie”.
Apoi am învățat să merg; pe jos. Pas cu pas. Mai întâi până la colțul străzii, apoi până la colțul bulevardului și, tot așa, kilometru cu kilometru, vreo doi ani de zile, până la 20km/zi. Concomitent am reînvățat să mănânc – mai întâi câteva lingurițe, apoi câte un sfert de porție, apoi jumătate. Și acolo m-am oprit. La jumătatea porțiilor. Prima decizie după „renaștere”, imediat după ce m-am trezit din cel mai odihnitor somn avut vreodată, după anestezie, a fost să nu mai beau cola. Și de peste trei ani n-am mai băut. Mănânc prăjituri, și pizza, și burgeri, și paste – am învățat, doar, cât și când astfel încât să le apreciez ca pe un răsfăț. După un an dădusem jos din spate o greutate egală cu mine. Fix încă un om matur duceam în cârcă – un pasager clandestin, care profita nu doar de energia mea, spațiu locativ și mese gratis, ci și de echilibrul meu emoțional. Am început să zâmbesc mai des și sincer. Am aflat cu uimire că sunt multe motive de bucurie – și mai mici, și mai mari – la o privire distanță.
Dar musafirul cel șmecher nu a plecat singur – a luat cu el și ceva masă musculară și a lăsat în urmă un întreg deranj de piele, ca pe cearceafuri murdare și mototolite ce atârnau pe mine, transformându-mă în personaj de tablou: din “Persistența memoriei” al lui Dalí, mai exact. O curgere eram, în plimbările mele lungi, care îmi ocupau ore asemenea. Și spatele durea și el, căci herniile de coloană îşi fac de cap în absenţa muşchilor. Și pentru că orice piesă bine scrisă trebuie să aibă un act III fulminant, acum intră în scenă sportul în viața mea, la frageda vârstă de un an și opt luni post-33 de ani.
Locul acțiunii e sala de crossfit, iar personajul principal providențial e antrenorul meu, Alin. Am început spunându-i că eu mai mult de 2 kg în fiecare mână, maximum, nu ridic. Acum îl plictisesc întrebând dacă am voie să mai adaug 10 kg pe bara deja grea de 40. A durat câteva luni să pot executa o genuflexiune corectă. Acum reușesc 7-8 cu câte 55kg în spate. Și tot așa. Uimirea de a descoperi ce poate un corp pe care niciodată nu l-am girat cu încredere și nu îl privisem cu mândrie e un sentiment minunat al recompensei imediate. Pot și sărbătoresc fiecare reușită.
Am participat la o competiție după doar un an și jumătate de antrenamente având ca singur scop celebrarea acestei împrieteniri cu eul meu trupesc. Punctul culminant al curbei dramatice de până acum a fost marcat de o bornă a cărei miză nu mai e niciun premiu; trofeul îmi zâmbește dimineața din oglindă. Am crezut că nu voi putea ridica mai mult de 25kg și am ridicat 44. Nu călcasem niciodată într-un caiac și am avut surpriza de a concura direct pe un traseu, într-o dimineață friguroasă și am terminat proba, deși pariurile mă dădeau cu șanse mari pentru o baie urmată de hipotermie. În finală, când resursele de energie pâlpâiau a avarie, pedalând din greu pe un airbike minute în șir, am închis ochii și am terminat de ars cele 50kcal zâmbind…
În vacarmul general, auzind doar încurajările lui Alin, am avut lacrimi în ochi din nou, ca în seara din Hamburg. Fredonam în gând „From now on” și știam că „If all was lost, There’s more I gained, ‘Cause it led me back to you”. Iar acel „you” sunt eu care pedalez transpirată și fericită spre victoria mea personală.
d'E-pîn-geac 