Dacă nu eşti curios e aproape imposibil să creezi. Mirarea e una dintre cele mai frumoase calităţi pe care le poate avea un artist; în faţa cotidianului, a naturii, a sinelui, a semenilor, a fatalităţii, a lumii. Teama de necunoscut şi frumuseţea emoţiei de a descoperi ceva nou se completează în călătoriile profesiilor ce au de-a face cu lumile posibile ale esteticilor în continuă reconfigurare. Istoria şi cultura nu stau niciodată pe loc. Iar cei care urnesc pietrele unghiulare ale acestor două dimensiuni mamut sunt cei care au curajul de a pune întrebări în spirit critic şi de a testa chiar şi imposibilul.
Prima lecţie oferită cu generozitate de propunerea curatorială a celei de-a 34-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru este oglindirea convenţiei teatrale în două producţii din străinătate prezentate în weekendul de inaugurare în acest an. Tema aleasă de Mihaela Michailov, Călin Ciobotari şi Ionuţ Sociu are o sonoritate solemnă şi inspiră o curiozitate disponibilă: „Dramaturgiile posibilului”. Orizontul de aşteptare se lărgeşte, interpretările personale sunt bine-venite să admire sau să conteste gustul electiv al selecţiei asumate, iar festivalul devine un safe space al opiniilor împărtăşite sub semnul interogării „adevărurilor general valabile”. Din când în când e bine să acceptăm provocarea celei mai mucalite întrăbări: „Oare?”. Cu cât mai des suntem dispuşi să ne verificăm propriile convingeri, confruntându-le, chiar, cu anti-exemple, cu atât mai nuanţat ni se poate rafina simţul de receptare al aretelor de care grabnic ne declarăm iubitori.
„Dance me!”, spectacolul-concept al celor de la She She Pop din Berlin este un performance ce relaxează lax contururile convenţiei scenice. Sub premisele unui dance battle între generaţii, implicaţiile extra-scenice ale demersului artistic devin mult mai importante decât performanţa în sine. Un mix de performeri şi amatori par a se alinta de-a dansul şi muzica de dragul demonstrării libertăţii totale de expresie în lipsa oricărei mize estetice. Coregrafii departe de a fi studiate, mişcări aleatorii, cântece îngânate stângaci, ritm relativ, o sumă de imperfecţiuni voite celebrează declarativ eliberarea artei de sub cutumele formelor fixe. Dincolo de anti-performanţa intenţionată, substratul ideatic al spectacolului promite a sonda tema dialogului dintre generaţii – sau absenţa lui. Pe acest palier intenţiile şi realizarea concretă par a nu se suprapune, din păcate. Discursurile şi sfaturile rostite stângaci sau ironic şi felul plictisit sau condescendent în care sunt receptate se încadrează în aceeaşi paradigmă aproximativă a nepriceperii. Stânjeneala şi jena ce transpar pentru unii din performeri creează un sentiment de inconfort care devine mai pregnant decât demonstraţia, citată numai, de incluziune, dialog, libertate şi comuniune. Realitatea nu e, cu orice preţ, superioară artei. Şi nici viceversa. Epurarea de norme estetice a spaţiului scenic nu aduce cu sine, obligatoriu, un plus de consistenţă în mesaj sau relevanţă socială. Curajul, însă, de a sta în faţa unui public asumându-ţi conştient limitele putinţelor artistice e o declaraţie ce merită apreciată.
Prin prisma acestui joc dintre realitate şi ficţiune, al posiblităţilor de reorganizare dramatică a vieţii aşa cum e ea, spectacolul „Lippy” al Dead Centre din Dublin este celaltă faţă a medaliei convenţiei. Având ca pretext un fapt real petrecut în anul 2000 în Leixlip, Irlanda, spectacolul propune o introspecţie profesională asupra modalităţilor prin care arta scenică poate sublima cele mai cutremurătoare episoade de viaţă. Patru femei au decis să să înfometeze până la moarte şi au murit consecutiv baricadate în casă. Nu ştie nimeni ce s-a petrecut în luna de foamete auto-impusă, ce şi-au spus, care e realitatea lor în acele zile. Metafora relativităţii interpretării porneşte în acest spectacol de la imposibilitatea decriptării integrale a citirii pe buze. Datorită formei asemănătoare pe care gura o descrie atunci când rosteşte cuvinte omofone, e nevoie de context şi interpretarea celui care „traduce”.
Parcursul spectacolului ce începe de la dialogul jovial, simpatic, lejer, pe care îl experimentăm la sesiunile de Q&A ce însoţesc uneori actul artistic, până la monologul închipuit al gurii imense proiectate ce se mărturiseşte în faţa morţii e o călătorie bogată, densă, impresionantă şi gravă. Semnele de întrebare pe care le ridică drept jaloane ale conştiinţelor artiştilor şi spectatorilor de-o potrivă interoghează etic şi estetic limitele pe care ficţiunea are sau nu dreptul de a le demola. Imaginile frumoase, inspirate, sonoritatea ce imprimă emoţii, discursul scenic nu are dreptul de a-şi asuma meritele realităţii imposibil de cunoscut în totalitate. Solemnitatea ritmului, lentoarea mişcărilor, efectele scenice, supapele comice, comentariile obiective, intruziunea artei în real, semnele convenţiei, întreg aparatul scenic deconstruieşte rafinat şi emoţionant metaforele care enunţă constant responsabilitatea de a sugerea, doar, un fapt pe care niciodată nu îl putem şti sau înţelege deplin. Demersul deplin şi performant artistic suprapune o multitudine de straturi de interpretare a unei mize autoreflexive şi pune sub lupă acea latură de voyeurism pe care receptarea artistică o conţine.
Primele două spectacole invitate din străinătate în Festivalul Naţional de Teatru au deschis un dialog necesar despre ceia de boltă a artei spectacolului – convenţia însăşi. Fie că libertatea de expresie e valorizată în detrimentul oricăror forme sau limbaje, fie că sublimarea artistică dinamitează realitatea şi o repovesteşte apelând la metaforă şi sugestie, felul în care ne raportăm la convenţie rămâne amprenta personală a gustului personal. Dincolo de superficialitatea impresiilor imediate, de „mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut”, oportunitatea de a experimenta diverse limbaje în artele spectacolului e şansa oferită de ediţia din acest an a FNT, de a ne stimula curiozitatea şi a ne interoga locurile comune, obişnuinţele sau curajul.
FNT 34
Dance me!
Concept/ idee: She She Pop.
Distribuția în FNT: Ilia Papatheodorou, Lisa Lucassen, Santiago Blaum, Dan Belasco Rogers, Claudia Splitt, Şimal Şahin, Niki Stäudte, Zelal Yeşilyurt, Béla Weimar-Dittmar, Dream Nwattu
Consilieri artistici: Laia Ribera Cañénguez, Rodrigo Zorzanelli Cavalcant
Decorul: Jan Brokof
Costumele: Lea Søvsø
Asistent costume: Marie Göhler și Gabi Bartels
Lumini: Michael Lentner
Consilier coregrafie: Jill Emerson
Sunet: Marius Bratoveanu
Director tehnic: Sven Nichterlein,
PR, comunicare: ehrliche arbeit – freies Kulturbüro
Producător: She She Pop în coproducție with HAU Hebbel am Ufer Berlin, Kampnagel Hamburg, Künstler*innenhaus Mousonturm, FFT Düsseldorf, HELLERAU – Europäisches Zentrum der Künste, cu finanțare de la Fundația Culturală Federală Germană și de la Municpalitatea Berlin – Departmentul pentru Cultură și Europa.
Lippy
Text: Bush Moukarzel, cu Mark O’Halloran
Distribuția:
Distribuția: Joanna Banks, Gina Moxley, Lucy Boyes, Dan Reardon, Dylan Tighe, Ali White, Bush Moukarzel
Regia: Ben Kidd & Bush Moukarzel
Decorul: Andrew Clancy
Costumele și obiectele scenice: Grace O’Hara
Lighting Design: Stephen Dodd
Sunetul: Adam Welsh
Producător: Tilly Taylor
Producător premieră: Irene O’Mara
Manager producție: Gavin Kennedy
Regia tehnică: Fiona Keller
Costume: Ellen Kirk
Efecte speciale: Eugenia Genunchi
Tehnician sunet și video: Harry Butcher
Tehnician decor: Joe McNicholas
Producător: Dead Centre
Photocredt: Andrei Gîndac/ Two bugs
d'E-pîn-geac 