Mai este, oare, festivalul o sărbătoare? În multe discuţii, mai degrabă neoficiale, „la cafea”, se repetă câteva idei recurente: inflaţia de evenimente, suprapunerile festivalurilor, spectacolele produse anume pentru a fi selecţionate, regizorii „privilegiaţi/abonaţi” şi alte subiecte congruente aceluiaşi spirit taciturn. De prea puţine ori vorbim despre bucuria întâlnirilor, despre ocazia de a fi împreună; ceremonialul originar din antichitate s-a transformat într-un fel de obligaţie de serviciu sau FOMO de teatru. Lupta pentru bilete sau invitaţii e dusă cu încrâncenare şi se derulează după scenarii absurde, iar sfâşierea înfrângerii de a nu „prinde bilet” aminteşte de tragediile din amfiteatre. Dragul de teatru evocat se manifestă mofturos doar pentru câteva producţii norocoase, iar marketingul „din gură în gură” continuă să fie cel mai eficient. Bucuria, însă, e departe de hype-ul triumfal gonflat artificial.
Aşadar, la final de FNT 34 prefer să fac bilanţul momentelor „de bine”; instantanee personale şi profesionale care adunate să rezoneze cu sărbătoarea, fără a mai adăuga încă o lamentaţie la şirul nemulţumirilor atât de uşor de perorat. Chiar şi din întristările personale se poate extrage o lecţie sau un sâmbure de speranţă. Din ipostaza de critic de teatru preocupat de realitatea concretă a peisajului teatral şi mai puţin de imaginea ideală proiectată după gustul propriu, marele câştig profesional a fost acela de a viziona spectacolele din selecţie în proporţie de peste 90%. Iar trăsătura dominantă uşor de identificat a acestei ediţii a fost varietatea; nu doar a temelor şi a conceptelor artistice, ci şi a stratificării valorice. FNT pare a reda fidel o structură bogată cantitativ şi onest calibrată calitativ: câteva vârfuri, multe producţii cu merite şi scăderi, câteva încercări mai puţin izbutite; aşa cum e firesc. Dorinţa utopică a unei stagiuni doar cu premiere-eveniment e un fals deziderat. E nevoie de diversitate atât în limbaje cât şi în reuşite în sine. Dacă am vedea doar capodopere la teatru nu am mai şti ce înseamnă o capodoperă.
Locurile de intersecţie şi dialog din festival s-au apropiat, poate, cel mai mult de sărbătoarea pe care o presupune un festival – artişti din toată ţara care se îmbrăşişează la o lansare de carte, zâmbete în foyere, ochi care nu s-au mai văzut peste an. E o atmosferă caldă şi familială pe care în cele zece zile de festival o puteai recunoaşte în spaţiile de socializare. Pentru mine, de exemplu, bucuria de a vizita Bienala de Scenografie de la Piaţa de Cultură din Piaţa Amzei împreună cu Ofelia Popii va rămâne o amintire mai dragă decât Louvre-ul sau Globe Theatre. La fel şi autograful de la Radu Afrim primit la lansarea cărţii scrise de Ada Lupu, într-un Cărtureşti Modul umplut până la refuz îmi e mai de preţ decât o semnătură a unui superstar american la ComiCon.
Au existat şi spectacole-bucurie, aşa cum au fost, desigur, şi neîmpliniri sau întristări. „Pietonul aerului” în regia lui Tompa Gábor de la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca este spectacolul pe care l-aş adăuga în lista personal-profesională de spectacole-reper ale selecţiei din acest an, alături de cele câteva ale stagiunii trecute. Mariajul fericit dintre mesaj extra-estetic şi formele de expresie creative a avut consistenţa şi coerenţa pe care le aplaud cu bucurie de fiecare dată; Teatrul Absurdului într-o estetică tragi-comică decupată din cărţi pentru copii, dar cu morbul fatalist al războiului şi al dispariţiei planând paradoxal peste culori vii. Senzualitatea coregrafiată a corpurilor-dorinţă acompaniată de eleganţa unu univers sonor nostalgic e imaginea sinestezică remanentă din „Teorema”, regizat de Eugen Jebeleanu la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu.
Dacă în „Pescăruşul” în regia lui Christian Benedetti de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ ipoteza regizorală a împins spectacolul către o interpretare redundantă şi o plastică a cărei intenţii au condus mai degrabă către anti-performanţă, am plecat din sală cu respectul inspirat de interpretarea riguroasă a temei primite de către Florin Hriţcu într-un Treplev încorsetat, ca întreaga trupă dealtfel, într-o formă de joc aplatizată şi eviscerată de emoţie. La „Rabbit hole” montat de Vlad Cristache la Teatrul Regina Maria din Oradea am re-vizitat sensul sintagmei „less is more” în contextul acordurilor fine între temă şi spaţiu. O dramă intimă a unei familii expandată pe o scenă supradimensionată, inundată de alb, a micit impactul interpretării actorilor lăsând, în schimb, imaginea unui vid sufletesc frumos simbolic, dar insuficient speculat în cele două ore de spectacol. Acţiunile inventive presărate în spectacolul „Maria Stuart” în regia lui Diego de Breia de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca au creat imagini percutante, dar soluţiile regizorale sporadice nu s-au coagulat într-un parcurs suficient de consistent, inegal, chiar, după jumătatea reprezentaţiei. Povestea spusă pe-ndelete, cu aşezare şi blândeţe, într-un timp ficţional răbdător, cu un deznodământ de basm interpretat emoţionant este atuu-ul din „Pericles” în regia lui Phillp Parr de la Teatrul Maghiar „Csiky Gergely” Timişoara. Iar la final, vocea şi pasiunea Ancăi Hanu cântând „Caruso” în timp ce cade cortina peste „A douăsprezecea noapte sau Cum doriți” montat de Botond Nagy la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj-Napoca sunt binomul fericit de emoţie şi profesionalism.
După zece zile-maraton fiecare îşi are propriile concluzii; depinde de fiecare în parte dacă oboseala şi părerile de rău cântăresc mai greu decât motivele de bucurie. Câteodată e mai important să ştim cum anume să separăm apele în aşa fel încât să nu insistăm într-o încrâncenare de insatisfacţii şi neplăceri. Nuanţele sunt mai ofertante decât certitudinile, iar unghiul din care alegem să ne poziţionăm faţă de un punct de referinţă ne oferă perspectiva personală. Dacă FNT 34 a fost sau nu o sărbătoare e mai puţin important decât realitatea pe care a expus-o cu generozitate.
d'E-pîn-geac 