Receptarea unui spectacol înseamnă mai mult decât impresionarea din ipostaza cuminte de martor atent. Pe lângă multiplele implicaţii subiective de moment, ce alcătuiesc orizontul de aşteptare, bagajul cultural defineşte conturul în care urmează a fi decantate impresiile provocate de propunerea de lectură a echipei artistice. Locul de întâlnire dintre ce poţi recunoaşte şi ce observi complice a fi o trimitere la un citat cultural devine punctul de sprijin în decodificarea convenţiei şi a intenţiilor. Cu cât o poveste şi modalitatea în care e narată scenic ne e mai familiară, cu atât cresc premisele unei receptări favorabile. Ce se întâmplă, însă, atunci când totul e nou? Şansa unei întâlniri neinfluenţate de acest palier consistent al orizontului de aşteptare echivalează, uneori, cu amintirea primei experienţe de spectator şi conţine o emoţie aparte.
Spectacolul „Cui nu i-a mai rămas nimeni sub cer” de Miklós Vecsei H., în regia lui Attila Vidnyánszky Jr., prezentat de către Vígszínház, Ungaria, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe, al Teatrului Maghiar de Stat Cluj-Napoca a fost un asemenea prilej de reconfirmare a performanţelor convenţiei teatrale. Pentru un spectator nevorbitor de limbă maghiară, cu minime cunoştinţe legate de istoria personalităţilor reale devenite personajele centrale ale piesei, piedicile în acomodarea cu acest tip de spectacol pot părea inhibante. Datorită, însă, abundenţei de acţiuni scenice propuse de Attila Vidnyánszky Jr., a energiei continue a trupei de actori şi a convenţiei consistente uşor de decriptat, chiar şi momentele de improvizaţie, netraduse în supratitrare, au fost topite într-un parcurs incitant şi emoţionant.
Biografia selectivă a lui Arany János, poet maghiar reprezentativ, supranumit „Shakespeare al baladelor”, traducător remarcabil şi luptător în Revoluţia Maghiară din 1848, alături de prietenul său apropiat, legendarul Petöfi Sándor, a devenit ţesătura densă pentru un scenariu de joc ludic, articulat, bogat în situaţii de joc imprevizilie şi eclectice ca estetică, înlănţuite cu umor, având drept contrapunct o sensibilitate estompată înainte de a deveni patetică. Performanţa regizorală constă în îmbinarea congruentă a unor imagini dintr-un puzzle ce pare alcătuit doar din piese desperecheate. La adăpostul convenţiei jocului de copii dintr-o sală de clasă, sub privirile îngăduitoare ale profesorului lor, schimbul de identitate a actorului din rolul principal şi atribuirea de personaje la vedere, interşanjabilă între actori, prin elemente de costum sau recuzită, limitele posibilităţilor de expresvitate formală s-au elongat, dezvoltând un univers scenic inedit. De la o notă muzicală de carton folosită drept semn ce acompaniază două versuri îngânate şi până la punctul culminant al revoluţiei înscenate ca o luptă purtată cu viori în loc de arme, propunerile bizare, poznaşe, îndrăzneţe, ce par rezultatul improvizaţiilor libere, construiesc solid, o tramă povestită fără urmă de oboseală creativă.
Acţiunile scenice simultane, personajele citate cu umor, sentimentul de agitaţie şi grabă iniţial, se domoleşte odată cu maturizarea eroului. Prima parte, marcată de această energie browniană vitală, acompaniază tinereţea lui Arany János cu imagini decupate din avangarde – un cal sau o vacă de mucava pot zăbovi în scenă în timp ce liceanul trăieşte prima experienţă romantică. Odată ce povestea capătă valenţe dramatice, ritmul se temperează, iar relaţiile scenice se aşează într-un dialog ce nu mai are nevoie de sprijinul imaginilor în continuă mişcare. Maturitatea vârstei şi a problematicii e redată scenic prin topirea elegantă a acestui joc avântat din prima parte într-o formă ponderată de joc, echilibrată prin coregrafie şi muzică.
Tabloul final, cu statuia eroului Petöfi pe fundal, celebrată de o mulţime care îi cântă meritele în paşi de dans tradiţional, cu un Arany János însingurat şi înfrânt în propriul destin, în ciuda succesului, conţine o emoţie ce transcende cultural graniţe geografice sau patriotisme individuale. Poţi avea lacrimi în ochi în faţa performanţei teatrale, a mijloacelor artistice folosite pentru a spune o poveste profund umană, dincolo de realitatea istorică.
Trupa de actori are calităţi comune – vitalitatea, o tehnică deloc demonstrativă a jocului „in and out”, lejeritatea de a improviza inteligent şi bucuria vizibilă de a fi pe scenă. Fără niciun semn de orgoliu personal, cu o comunicare continuă şi atenţie constantă la parteneri, tinerii actori şi profesorul lor devin aceste identităţi personalizate ale aceleiaşi voinţe: cea a personajului. Cu o angajare concentrată şi fără excese formale, actorii de la Vígszínház alimentează timp de trei ore o lume vibrantă şi trăiesc în timpul ficţional o viaţă întreagă de la inocenţa copilăriei fascinate de poveştile auzite într-un hambar, ce ţineau loc de hrană, la speranţa idealurilor revoluţionare în numele prieteniei, până la deziluzia mortalităţii şi a perisabilităţii.
„Cui nu i-a mai rămas nimeni sub cer” e un spectacol ce poate seduce prin sinceritatea bucuriei interpretării, pentru ca apoi să convingă definitiv prin emoţia intelectuală a imaginilor-simbol folosite pentru a transforma faptele istorice în material artistic. E revigorantă această întâlnire cu creativitatea curajoasă şi încrederea optimistă în bucuria de a fi pe scenă. Iar dacă şi curiozitatea documentării istorice ulterioare e stârnită, reuşita acestui spectacol e deplină.
Festivalul Internațional de Teatru Interferențe – Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca
Vígszínház, Ungaria
Cui nu i-a mai rămas nimeni sub cer
de Miklós Vecsei H.
Distribuție:
D. Géza Hegedűs, Ádám Lukács, Áron Németh, Áron Zoltán, András Molnár, Barnabás Atlasz, Réka Ágota Gál, Orsolya Bukovszky, Noémi Juniki, Emília Zita Pigler, Kristóf Bíró, Ákos Kukovecz, Zsigmond Nyomárkay
Regie: Attila Vidnyánszky Jr.
Costume: Kinga Vecsei
Muzică: Adrián Kovács
Asistent de regie: Kata Szládek
Coregrafie: István Berecz
Photo: Biró István
d'E-pîn-geac 