Ficţiunea şi realitatea au devenit din ce în ce mai interconectate. Imaginea pare mai importantă decât substanţa concretă, iar tehnologia poate livra miraje credibile suficient cât să păcălească emoţii. Când lumile se întretaie şi adevărul devine incert şi greu de aproximat, măcar, se fisurează legile convenţionale şi craterele manipulărilor se lărgesc la vânătoare de credulitate şi inocenţe neantrenate. Dacă până mai ieri informaţia era putere în mâna celor abili, acum imaginaţia utilizării ei pare mai feroce decât oricând. Ce credem, de fapt – demonstraţii şi adevăruri „general valabile” livrate de surse din ce în ce mai greu de verificat. Fără repere, frica de necunoscut revine sub forma anxietăţii contemporane în faţa anticipărilor de tot felul şi ne controlează existenţele nedumerite.
Spectacolul „Lina” de Alexandra Felseghi, în regia Adinei Lazăr, montat la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe porneşte de la un fapt real din istoria recentă a can-canurilor politice din anii 90’, pe care îl ficţionalizează într-un scenariu de joc ce vorbeşte despre inumanitatea deciziilor constrânse de disperare, ce poate duce la tragedie. O studentă la actorie ajunge centrul unui scandal mediatic fabricat pentru a compromite un preşedinte. De la fantezii adolescentine împărtăşite într-un jurnal drumul până la acuzaţii aberante în prime time e inimaginabil de scurt. Oamenii de bună credinţă şi canaliile distrug destine fie din oportunism diabolic şi cinism, fie din alegeri luate sub presiunea ultimatumurilor. Tematica manipulării grosolane, a realităţii deformate prin minciuni susţinute doar cu tupeu şi carismă, fără nicio dovadă concretă, se îmbină cu prejudecăţile şi clişeele din mentalitatea părinţilor noştri. Astăzi poate părea exagerat ca două fete care se iubesc să fie considerate bolnave şi ameninţate cu închisoarea; cu doar 25-30 de ani în urmă, chiar şi în democraţia originală a tranziţiei, aceasta era norma. Un profesor universitar care îşi jigneşte studenţii drept metodă academică, abuzează emoţional (sau nu numai) şi dispune discreţionar de raportul de superioritate este o realitate continuă, recognoscibilă public, de dată încă şi mai recentă. Mirajul evadării din griul unei lumi fascinate de serile petrecute hipnotic în faţa televizorului stăpân pe conştiinţe şi voinţe a rămas acelaşi.
Personajele imaginate de Alexandra Felseghi suntem noi şi ai noştri; copiii care mestecau gumă Turbo şi beau suc Tang, aşteptând desenele animate cu Captain Planet şi Sailor Moon şi părinţi lor care cumpărau bilete la Tele Euro Bingo la metru, aşteptând să îi sune domul Geo. În acest micro-univers, un sexgate electoral a făcut rating la concurenţă cu serialul Dallas, înainte de Otv şi Românii au talent şi Chefi la cuţite. A existat un timp când politica era divertismentul preferat, iar picanteriile fluturate la birouri masive, prezidate de moderatori cu bretele aduceau catharsis pe canapelele cumpărate în rate; sau motive de divorţ. Toate clişeele acestei lumi de mai ieri construiesc un scenariu de joc cu multe volute, cu replici ce răsună ca refrene recognoscibile pe care fie noi înşine le-am rostit cândva, fie le-am mai auzit, cu situaţii familiare, dar reconfigurate cu un mic adagio cât să devină teatrale şi cu o structură dramatică perfect articulată. Punctul culminant rezolvat regizoral cu trimitere la imaginea care deschide spectacolul, ca o copertă semantică elegantă şi concluzia încredinţată unui personaj-martor care abia la final pare că primeşte dreptul la propria opinie, întrepătrunderea planurilor de joc şi a firelor narative, întregul construct scenic e performant, percutant şi emoţionant.
Cele trei spaţii de joc gestionate nu doar funcţional, ci şi cu sens conotativ în scenografia semnată de Bianca Veșteman şi Sabina Veșteman devin prisma prin care oamenii obişnuiţi şi „eroii” auto-proclamaţi ai artei, politicii şi televiziunii pot fi priviţi în profunzime superficialităţii lor. Această poleială de credinţe şi idealuri este marea vină comună a celor ce devin vinovaţi direcţi sau colaterali la crimă – tineri care sub impulsul momentului trădează cu inconştienţa repercusiunilor, maturi care ocrotesc până la sufocare şi condamnă la nefericire copiii-proprietate, manipulatori cu farmec şi lipsiţi de conştiinţă cărora li „se cuvine” gloria aprioric, indiferent dacă e obţinută cu sânge, suferinţă, umilinţe sau minciuni. Sunt mulţi vinovaţi şi multe victime între aceşti oameni oarecare prinşi într-o ţesătură de întâmplări cotidiene ce devin atipice. Întregul parcurs e perfect armonizat şi condus cu determinare de o voinţă regizorală deloc ostentativă, dar ce denotă siguranţă de sine şi maturitate creativă; fără artificii de prisos, doar cu intenţii bine susţinute de o formă coerentă, ce pune accentul pe poveste şi interpretarea actorilor.
Mădălina Muşat (Lina) are multă candoare şi măsură în interpretarea situaţiilor intense şi absurde pe care le integrează într-un parcurs dinamic şi emoţionant. Oana Jipa (Ruxandra) e personajul cel mai complex, în care lupta clasică dintre „datorie şi simţire”, „raţiune şi onoare”, aceste binomuri antagonice eterne, capătă multă umanitate şi căptuşeală emoţională. Privirea sa conţine o intensitate ardentă care devine punctul central al atenţiei în scenă. Sebastian Marina (Romulus Chiriac) evită orice capcană a caricaturizării unui personaj uşor recognoscibili şi îi atribuie senatorului lipsit de scrupule o conduită ce repugnă cu uşurinţă, în contrapunct cu o carismă etalată echilibrat. Costi Apostol (Florin Tabac) e prezentatorul multilateral binevoitor, cu o coloană vertebrală flexibilă, dispus să fraternizeze cu oricine pentru minutul de aur al ratingului şi realizează un portret robot al omului de televiziune profesionist cu umor, umbre şi contururi fine. Daniel Rizea şi Ioana Costea sunt părinţii-prototip, cinstiţi şi periculos de simpli. Reacţiile lor jucate pe muchia ridicolului, mereu cu candoare, devin măşti tragice ale stupefacţiei şi neputinţei şi pierd orice nuanţă comică până la final, descriind astfel un parcurs complex. Camelia Paraschiv (Cora) realizează în monologul final un discurs rostit cu patetism performant, devenind glasul bunului simţ sugrumat din frică şi dragoste risipită; cu o tehnică nuanţată, cadenţa rostirii sale acompaniată de mâinile care tremură şi se frâng abia schiţat, degajă o emoţie aparte, care îmbină o gamă largă de sentimente – de la vină la regret şi de la milă la frică.
„Lina” în regia Adinei Lazăr la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe vorbeşte acut despre substratul profund al personalităţilor noastre actuale marcate de un trecut recent ambiguu. Oameni de bine care acţionează nociv, perverşi sub masca bunei voinţe, idoli de carton cu rele intenţii, speranţe minţite de realităţi impuse de cei care ne vor binele, prejudecăţi şi frici inepte care dictează conduite morale – o faună umană diversă şi atât de familiară, şi chiar familială, spune o poveste inventată în jurul unui adevăr pe care l-am uitat, predispuşi precum suntem să întoarcem capul şi să ne aruncăm atenţia spre noua modă sau subiect de senzaţie. Dar tarele rămân aceleaşi indiferent de vremuri şi vremelnicii.
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
Lina
Autor: Alexandra Felseghi
Regia: Adina Lazăr
Scenografia: Bianca Veșteman, Sabina Veșteman
Sound design: Adrian Piciorea
Asistent de regie: Nicholas Cațianis
Grafica: Bianca Doba
Regia tehnică: Lidia Baciu, Ioana Popescu
Distribuția: Sergiu Aliuș, Costi Apostol, Lidia Baciu, Mona Codreanu, Ioana Costea, Ion Fiscuteanu Jr, Oana Jipa, Sebastian Marina, Mădălina Mușat, Camelia Paraschiv, Anca Pitaru, Daniel Rizea, Iulian Trăistaru
d'E-pîn-geac 