Actorii sunt cei care știu să „ne trăiască” mai bine decât ne pricepem noi înșine. Pe scenă suferă mai sfârșietor, se bucură mai intens, cuprind în interpretările lor colțuri ale conștiinței inaccesibile vieților comune și ni le arată și nouă, cei mirați și impresionați de arta lor. Durerea sau fericirea personajelor e spectaculoasă, exemplară și ne poate scoate din spațiul sigur al comodităților plicticoase. Nu e puțin să pleci din sala de spectacol amorțit de tristețe, înfuriat la culme, entuziasmat sau euforic. Se întâmplă rar şi e benefic să poţi decela şi preţui acele ocazii speciale când banalitatea a fost suspendată în timpul scenic şi înlocuită cu un univers paralel trăit performant.
Spectacolul „ Anna Karenina”, dramatizarea Angelinei Roşca după Lev Tolstoi, montat de Dumitru Acriş la Teatrul Mic este un asemenea prilej de întâlnire cu o lume ridicată la putere, în care jumătăţile de măsură ale vieţilor trăite prudent sunt potenţate de o intensitate furibundă a emoţiilor exacerbate. Maratonul de peste patru ore pare o maşină de război a minţilor copleşite de emoţii viscerale ce mitraliază realitatea, până la capitularea definitivă a locurilor comune de joc. Constant personajele rămân la temperaturile înalte ale conflictelor interioare şi în relaţii beligerante cu propria natură, într-un tur de forţă al suferinţei, al tragediei imposibilelor alegeri, un chin existenţialist filtrat printr-o analiză psihologică minuţioasă a prăpăstiilor dintre moralitate, dorinţă, datorie socială şi sentimente gargantueşti.
Dumitru Acriş a încercat să cuprindă într-un singur spectacol trama tuturor destinelor relevante din romanul de peste 1000 de pagini. Pentru a personaliza povestea arhi-cunoscută a eroinei care se aruncă în faţa trenului, regizorul a optat pentru contemporaneizarea elegantă a acţiunii şi pentru contextualizarea prin comparaţie cu alte drame personale ale multiplelor personaje secundare. Intenţia curajoasă de a prezenta mai multe fire narative relevante, egale în intensitatea paroxistică a trăirilor împinse la extrem, riscă să dilueze impactul poveştii centrale. Durează aproape o oră din spectacol până când Karenina îşi începe aventura. Aproape că nu există momente de respiro, iar toate scenele sunt construite sub imperiul unei tensiuni mocnite, ce erumpe devastator în multe puncte critice, fărâmiţează sufletele contorsionate şi le aruncă înapoi în arena luptelor sângeroase, fără a le vindeca rănile. Sunt patru cupluri care se zbat în nefericire; o realitate crâncenă de minciuni, abrutizată de alcool, violenţă, corupţie, presiunea aparenţelor sociale, sărăcie, voinţe puternice care le guvernează autoritar pe cele prea speriate să trăiască.
Într-un spaţiu claustrant, personajele defilează ca pe un podium al suferinţei etalate. Nu mai e loc pentru alte artifici tehnice. Traseele relaţiilor dintre personaje descriu liniile frânte ale dialogurilor imposibile, iar momentele de coregrafie semnate de Ştefan Lupu din prima parte a spectacolului punctează expresiv şi elegant puncte cheie din acţiune. Există, însă, o inconsecvenţă, un dezechilibru în arcul întregului parcurs prin renunţarea la aceste inserturi de meta-limbaj în partea a doua a spectacolului. La fel şi folosirea proiecţiilor video create de Călin Laur pare arbitrară; impactul vizual potent şi copleşitor din scena în care Karenin îi arată Annei dovezile adulterului este relevant, însă nu acelaşi efect îl are proiectarea gros-planului supradimensionat al aceluiaşi Karenin în chip de cap mafiot într-o scenă de şantaj. Universul sonor căptuşeşte cu o stare de pericol iminent întregul spectacol; ameninţarea cardiogramei care acompaniază ritmic scenele şi melodiile tehno care ameţesc şi amorţesc conştiinţe se amestecă într-o sonoritate solemnă şi vitală. Costumele elegante şi neutre cromatic caracterizează prin câteva accente personajele; un detaliu, poate nu întâmplător, ce evidenţiază relaţia dintre Vronski şi contesa Vronskaia, mama sa, e sclipiciul abia sesizabil în costumul lui negru, impregnat, parcă, din pantofii ei cu toc. Trenul care aduce moartea la final e introdus de trei ori în acţiune, vagon cu vagon, iar semnul primei lovituri sub care Karenina cade izbită de vagonul împins de Karenin e o indicaţie de cod subtilă pentru scena finală.
Înlocuirea naratorului omniscient din literatură cu psiholoaga în cabinetul căreia personajele îşi devoalează gândurile este o soluţie nu doar funcţională, ce motivează scenic translatarea în contemporaneitate a romanului, ci şi conotativă. Personajul interpretat de Alina Rotaru devine acest pandant al spectatorului în interiorul acţiunii. Un martor actant ce exprimă în termeni profesionali mai întâi, apoi cu profundă tristeţe personală, unghiul spectatorilor; eu ea te poţi identifica cel mai uşor, ea poartă responsabilitatea coagulării tuturor remarcilor obiective pe care le topeşte într-o atitudine echilibrată, ce acumulează până la final resorturile pentru o explozie de revoltă interpretată cu multă umanitate, camaraderie; frustrarea neputincioasă a suportului emoţional oferit deplin, atât de ineficient în raport cu spiritul auto-distructiv al „pacienţilor”.
Performanţele actoriceşti din acest spectacol se pot subsuma unui criteriu general al potenţialului personal – fiecare pare că îşi atinge vârful de formă în interpretarea unor personaje aflate la cota periculoasă a sentimentelor extreme. Derapaje stridente sunt puţine, iar tonurile scăpate de sub control şi forma neacoperită de intenţii se observă doar în câteva tuşe ostentative ale Anei Bart (Mama Ecaterinei) şi ale Gabrielei Iacob (Contesa Lidia). Claudia Prec (Maria Nicolaevna) şi Marian Olteanu (Nicolai Levin) descriu cu minuţie, tact şi control drama unor personaje secundare ce devin principale în scenele lor. Alexandru Voicu (Constantin Dimitrievici Levin) are cea mai intensă linişte a pauzelor în spatele cărora conţine toată nefericirea unui om de bine, rănit în orgoliu, care îşi poartă cu demnitate destinul nefericit. Oana Puşcatu (Dolly) are cel mai complex arc de personaj şi articulează bogat şi controlat stadiile degradării pe care le parcurge intens. Andrei Seuşan (Oblonski) realizează performanţa contrapunctului subtil, e vital în atitudine, iar microgesturile sale, ticurile integrate subtil, îi construiesc o prezenţă ce acoperă solid toate motivaţiile personajului, uşor de decriptat. Andreea Grămoşteanu (Contesa Vronskaia) are o voinţă autoritară pe care o exprimă ca pe un arhetip matriarhal. Inserţiile comice pe care le introduce îi oferă o nuanţare în plus în relaţia pluristratificată cu fiul său.
Vlad Logigan (Vronski) are o prezenţă magnetică; o seduce pe Karenina prin privire, ca un hipnotizator abil. E sigur pe sine, fără a fi strident. Bunele intenţii ale acestui abia-bărbat, care iubeşte sincer dar e incapabil de spirit practic dus până la capăt, devin resortul tragismului său conţinut, ponderat, ce erupe precis, cu efect devastator. Cristi Iacob (Karenin) e un metamorf ce îşi schimbă, parcă, din corporalitate şi micro-expresii înfăţişarea odată cu situaţiile limită prin care trece personajul său. Cu un rafinament al nuanţelor trece de la soţul fâstâcit care se ruşinează să îşi bănuiască, măcar, soţia de infidelitate, la judecătorul absolut, glacial şi bestial care o pedepseşte fără echivoc, la cel căit de remuşcări profund umane, până la epava emoţională din monologul final, în care spiritul său moare, parcă, odată cu suicidul soţiei.
Ana Bianca Popescu (Anna Karenina) are statura monolitică a unei eroine tragice. Cu fiecare intrare în scenă timpul se suspendă, atenţia e captivată de această prezenţă ce supune prin respiraţie, privire şi o forţă copleşitoare. În contextul în care drama personajului său e confruntată cu încă multe alte trame ce se suprapun peste parcursul eroinei principale, găseşte măsura precisă pentru a le înnăbuşi, fără a pica nicio clipă în patetic sau demonstrativ. E cu atât mai performant jocul său cu cât e concurat de atât de multe alte puncte focale în spectacol. Fiecare lamentaţie, fiecare scenă a deznădejii şi a disperării paroxistice e un punct culminant al unui traseu fără nicio poticnire. Ea însăşi e locomotiva care urneşte vagoanele ce ucid. Seduce prin fascinaţia unei eleganţe mature, ritmul său aproape că pare un ralanti al feminităţii purtate cu demnitate şi sensibilitate. Scena delirului în care îi amestecă în dorinţă pe cei doi bărbaţi care doar împreună pot fi binomul ideal de iubire şi purtare de grijă, e starea de graţie a unei interpretări ce depăşeşte atribute şi superlative. Iar scena finală a spovedaniei fără mântuire din cabinetul psiholoagei, epuizarea deconcertantă a unei vieţi insuportabile trăită în constant disconfort al alegerilor imposibile, devine cathartică datorită tragismului deplin, interpretat fără nicio rezervă, cu libertatea solară a creaţiei actoriceşti ca profesiune de credinţă.
„Anna Karenina” în regia lui Dumitru Acriş la Teatrul Mic este un spectacol excesiv, baroc în cantitatea de suferinţă expusă într-o pluritate de expresii actoriceşti. Dens şi intens, devine la un moment dat redundant prin repetiţia acelorași angoase care sfârtecă sufelete unor personaje condamnate, parcă, la un purgatoriu interminabil de vicii, pasiuni, greşeli, durere şi chin. Paradoxal, însă, toate excesele se estompează prin performanţele actoriceşti. Sentimentul e acela de teatru făcut cu sacrificiu, o demonstraţie de artă în numele căreia e nevoie de suferinţă direct proporţională cu a personajelor, de act artistic important, ce trebuie receptat ca atare. Dincolo, însă, de forma statuară a demersului în sine, există din abundenţă emoţia creativă a jocului unei trupe performante, în mijlocul căreia se află o Anna Karenina pe nume Ana Bianca Popescu.
Teatrul Mic
Anna Karenina
după Lev Tolstoi
Dramatizarea: Angelina Roșca
Distribuție
Ana Arkadievna Karenina: Ana Bianca Popescu
Alexei Alexandrovici Karenin: Cristi Iacob
Alexei Kirilovici Vronski: Vlad Logigan / Ionuț Vișan
Constantin Dmitrievici Levin: Alexandru Voicu
Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia: Ana Radu / Antonia Scutaru
Mama Ekaterinei: Ana Bart
Stepan Arkadievici Oblonski: Andrei Seușan
Daria Alexandrovna Oblonskaia: Oana Pușcatu
Contesa Vronskaia: Andreea Grămoșteanu
Contesa Lidia: Gabriela Iacob
Nicolai Levin: Marian Olteanu
Bătrânul: Virgil Aioanei
Avocatul: Rareș Florin Stoica
Psihanalista: Alina Rotaru
Prințesa Betty Tversky: Irina Velcescu
Maria Nicolaevna: Claudia Prec
Egor Korsunskiy, dirijor/ chelner: Vlad Milotoi
Regia și scenografia: Dumitru Acriș
Coregrafia: Ștefan Lupu
Video: Călin Laur
Producător delegat: Alois Chiriță
Photo: Andrei Gîndac – Two Bugs
d'E-pîn-geac 