5,4,3,2,1…La mulţi aaaani! Şi ne îmbrăţişăm, şi ne urăm unii altora de bine, unii pocnesc petarde, fumul gros al artificiilor lansate din balcoane se amestecă în ceaţa groasă, ne sunăm familia, ardem liste cu dorinţe, aruncăm orez peste umăr, mâncăm peşte, deschidem răvaşe din plicurile chinezeşti aurii, ciocnim şampanie în pahare de cristal sau de hârtie; sărbătorim. Apoi ne luăm angajamente solemne faţă de noi înşine – fie afişate public, fie intim ştiute doar de noi. Dar cu toţii profităm de începutul de an pentru a ne promite câte ceva – ce considerăm important pentru noi. Unii renunţă după câteva zile, alţii uită imediat ce au primit recunoaşterea vizată prin „Like and Share”, alţii chiar se ţin de cuvânt.
Ce e cu adevărat important, însă? Ce contează, de fapt? Şi de ce avem nevoie de borne demarcate calendaristic pentru a schimba ceva în bine? Din comoditate, de frică, din obişnuinţe pe care nici nu ştiam că le avem, pentru că e un trend, pentru că dă bine; fiecare îşi are motivele lui. De cele mai multe ori, însă, se poate dovedi a fi mai important să continui. Pur şi simplu să mergi mai departe păstrând ce e bun, să rafinezi părţile care necesită îmbunătăţiri şi să ai luciditatea de a recunoaşte ce nu funcţionează defel. Atât. Pare simplu. Dar e cam greu, nu?
Listele şi clasamentele, retrospectivele, topurile, competiţiile pe care le avem inconştient cu noi înşine sau declarate cu „adversari” pe care trebuie, pur şi simplu trebuie să îi depăşim, noi ţinte către care tindem, dorinţe ce trebuie, obligatoriu – trebuie împlinite, un carusel de idei ce se cer a fi puse în practică, versiuni din ce în ce mai bune ale sinelui nostru dezorientat între atâtea şi atâtea posibilităţi de devenire – şi apoi, brusc, spunem „Stop!”. E nevoie doar de un mic răgaz pentru a opri fluxul adrenalinei ce se revarsă doar la gândul atâtor şi atâtor activităţi obligatoriu de îndeplinit pentru a obţine fericirea pe care o credem, doar, a ne aştepta la capătul unui lung şir de acţiuni complicate.
Când e linişte, cu adevărat linişte, când respiraţia şi pulsul nu se grăbesc nicăieri, când niciun deadline nu ameninţă şi niciun selfie nu trebuie postat pentru a certifica o clipă de bucurie stereotipă, atunci avem şansa de a afla adevărul simplu despre fericirea noastră. E foarte posibil să fie ceva mărunt; la fel de plauzibil e să descoperim că eram deja fericţi, doar că eram prea ocupaţi să ne dăm seama de asta. Desigur, se prea poate şi să ne identificăm fericirea într-un scop imposibil de realizat sau să ne fie sinonimă tocmai cu această vrie fărădecare nu mai ştim cum să ne comportăm. Fericirea e extrem de personală; de intimă chiar. Bucurii avem multe şi comune, identificăm uşor câteva motive generice care ne fac bucuroşi pe cei mai mulţi dintre noi. Bucuriile sunt mai previzibile. Şi, poate tocmai din acest motiv, se multiplică la plural. Fericirea, însă, e mai subtilă.
Am avut şansa mirabilă de a surprinde o improbabilă ocazie de a-mi recunoaşte fericirea unde uitasem că o regăsesc mereu: în sala de teatru. Obişnuinţa e un adversar redutabil al sentimentului pe care îl râvnim cu toţii. Am avut nevoie de distanţă şi pauză pentru a recunoaşte, din nou, cea mai simplă cale spre fericire; după 18 zile, când m-am aflat din nou pe un scaun, în siguranţa întunericului sălii, urmărind povestea de pe scenă, am tras adânc aer în piept şi am ştiut pur şi simplu că sunt acolo unde îmi este locul. Uitasem emoţia pregătirii pentru întâlnirea cu spectacolul, drumul până la teatru, rumoarea foyerului, ritualul formal al acestei comuniuni devenite a doua natură. Cu atenţia deplină oferită actului artistic, cu simţurile alerte pentru a recepta propunerile spectaculare ale acelui „aici şi acum” irepetabil, cu toate mijloacele profesionale la parametri optimi, pe dedesubtul celor mai comune acţiuni antrenate în ani de experienţă a apărut această recunoştinţă solară în faţa fericirii.
Profesia, pasiunea, hobby-urile sunt lucruri diferite. E reconfortant să te bucuri ocazional de interacţiunea socială oferitǎ de o seară de spectacol. E şi mai plăcut să dezvolţi o pasiune pentru obiceiul de a viziona spectacole. E cu adevărat un noroc să ai o profesie care îţi permite să profiţi de ceea ce te pasionează. Când, însă, îţi regăseşti fericirea, pe care dealtfel nici nu o căutai în practici spirituale sau experienţe învăţate din cărţi şi nici nu o planificaseşi în paşi riguroşi enumeraţi ordonat la început de an, ştii că ai primit un dar. Desigur, ar fi pueril să credem că fericirea e ca în basme şi durează „până la adânci bătrâneţi”. E, mai degrabă, un loc sufletesc pe care odată ce îl dibuim îl putem vizita pentru a ne lua resursele necesare acelui mers mai departe. Există în noi, sub multe idei bune ce aşteaptă să fie puse în practică, dorinţe ce trebuie împlinite orice-ar fi, frici, termene limită, probleme neaşteptate şi multe, multe, multe „chestii” care se numesc banal „viaţă”.
Din când în când, însă, când prindem curajul de a opri clipa şi spunem „Stop!”, e bine să ştim fiecare unde să ne căutăm fericirea. Suntem norocoşi cei care am avut şansa întâlnirii cu ea; poate fi oriunde. Pentru unii poate e chiar pe lista de schimbări de la începutul acestui an. Pentru alţii poate fi însăşi lista de taskuri primită pe mail. Pentru alţii … cine ştie? Pentru mine e scaunul din sala de teatru ce poartă numărul şi rândul înscrise pe un nou, şi nou, şi nou bilet; de această dată: locul 4, rândul 4.
d'E-pîn-geac 