Bau! Ne place să fim speriaţi în sala de cinema. Cu popcorn, şi nachos, şi suc mai scumpe decât biletul abia aşteptăm să ne treacă fiori reci şi să ne zboare din cutii floricelele în toate zările când jump scare-urile se năpustesc asupra noastră. Cultura filmelor horror a câştigat mereu teren şi a devenit acel „acquired taste” pe care spectatori din segmente variate îl tot degustă satisfăcând orizonturi de aşteptare diferite; de la adolescenţii temerari care se mândresc de isprava de a nu se fi temut la cele mai comerciale sperietori cinematice şi până la cunoscătorii rafinaţi care decelează subgenuri şi se delectează analizând complexitatea presiunii psihologice angoasante din filmele de artă ale categoriei. Spaima de ficţiune a devenit tot mai căutată odată ce fricile personale s-au nuanţat şi anxietăţile de încă şi mai multe feluri coabitează cu indivizii însinguraţi în realitatea nepăsătoare la dramele noastre.
La început de an, după ce am fost „mai buni” de Crăciun şi am sărbătorit copilul din noi bucurându-ne de cadouri şi brazi împodobţi, se pare că aveam nevoie de o dozǎ de întuneric şi grotesc pentru a ne aduce aminte că luma e mai puţin colorată decât beteala şi globurile. Cele mai anticipate filme horror au intrat în cinematografe unul după celălalt: „Nosferatu” în regia lui Robert Eggers, cu Bill Skarsgård în rolul titular şi „The Substance”, regizat de Coralie Fargeat, cu Demi Moore şi Margaret Qualley protagoniste. Un clasic ce aduce tribut romanului gotic şi originalului, devenit reper şi film-cult, al lui Murnau şi o distopie sience fiction care comentează prin prisma body horror-ului paliere sociale actuale. Primul apreciat şi lăudat, al doilea discutat şi întors pe toate feţele potenţialelor reverberaţii ale mesajului meta-artistic.
Cele două filme au în comun atenţia dedicată esteticii. Imaginea şi atmosfera sunt pietrele unghiulare pe are se construiesc cele două metafore atât de diferite. Culorile desaturate, simeria, clar-obscurul, tonurile de întuneric, umbrele, planul detaliu, panoramarea, răbdarea devoalării chipului Contelui Orlok pentru a menţine suspansul şi frica de necunoscut compun tablouri kinetice impecabile care devin cel mai mare merit al variantei „Nosferatu” 2024. În „The Substance”, plastifierea excesivă, stereotipurile, clişeele industriei showbiz, stridenţa, superficialitatea, atenţia excesivă acordată trupului feminin privit ca obiect al dorinţei sexuale, ralantiul, culorile fosforescente şi pestriţe, întreg arsenalul folosit în publicitatea agresivă a deceniilor recente creează un univers perfect recognoscibil, aproape la fel de înspăimântător şi grotesc prin cinism precum transformarea eroinei.
De ce, însă, ne-am speriat mai puţin de ne-mortul care aduce cu sine ciuma şi devorează spiritul decât de femeia speriată de ameninţarea propriei decăderi fizice şi sociale? Poate, pentru că ne recunoaştem mai degrabă în ea şi fricile noastre au mai multă legătură cu propria dorinţă de relevanţă eternă decât cu viaţa nesfârşită şi chinuită a unui cadavru care ucide animalic pentru a se hrăni. Pe Nosferatu îl îndrăgim; îl cunoaştem. Aproape îl compătimim. Simţurile îi sunt trezite de chemarea de peste mări şi ţări a unei domnişoare căreia nu îi poate rezista şi de aici drama. Cu Elisabeth cea de 50 de ani care a strălucit în industria fitness-ului televizat zeci de ani şi e concediată abrupt doar pentru că nu mai are 20 de ani facem cunoştinţă în primele minute ale filmului, însă îi recunoaştem fricile pe care le vedem zi de zi reflectate în oglinda noastră din baie. Nosferatu e un basm de demult, Elisabeth e o posibilitate din prezent.
În filmul lui Robert Eggers personajul principal nu e neapărat contele întunecat, ci Ellen Hunter, interpretată de Lilly-Rose Depp. Eternul feminin inconştient de forţa de seducţie pe care o exercită inocent şi care la capătul drumului său iniţiatic se sacrifică în deplină cunoştinţă de cauză pentru a salva o lume guvernată de bărbaţi încorsetaţi la propriu şi la figurat în neputinţa spiritului lor practic şi a bravadei sterpe. „Nosferatu” devine, din această perspectivă, un manifest feminist fără a bate prea mult moneda pe marginea problemei; simplu şi eficient. „The Substance”, pe de altă parte, mizează tocmai pe empowermentul pe care mişcarea feministă îl caută în orice produs artistic ce are în centru personaje feminine. Se face sau nu dreptate imaginii femeii, manipulate de voinţe masculine de-a lungul timpului? Apăsând atât de hotărât pedala acestui palier de interpretare a metaforei din spatele imaginilor şocante controversa devine inevitabilă; ca în orice situație dusă la extrem.
Obsesia acestui personaj unilateral, caracterizat superficial doar prin identificarea cu trupul său, nu e căptuşită şi de alte teme ce ar putea oferi mai multă profunzime acţiunilor sale şi dirijează atenţia într-o singură direcţie, în timp ce spectatorul poate fi tentat să îşi îngusteze orizontul de receptare al filmului „The Substance”. Dincolo de drama degradării corpului şi de frica de îmbătrânire, Coralie Fargeat vorbeşte despre o frică încă şi mai relevantă. Poate nu toţi suntem la fel de impacinetaţi de riduri şi efectele pe care gravitaţia le lasă pe trupurile noastre precum vedetele de la Hollyood care se mumifiază de vii în încercarea de a păstra aceeaşi imagine care le-a adus gloria. Nu toţi suntem influenceri care îşi fac probleme că au apărut în aceeaşi ţinută în două live-uri la rând. Avem, însă, cu toţii o preocupare comună: relevanţa. Ce plus valoare aducem lumii – fie că e vorba despre mari realizări profesionale sau familiale, cu toţii avem înscrisă în gene această grijă pentru moştenirea pe care o lăsăm; urma trecerii noastre pe lume. Iar frica de a fi uitat sperie la fel de tare şi o fostă glorie a showbizz-ului ce e dispusă la autodistrugere pentru apogeul punctelor de rating, dar şi pe bunicul uitat de nepoţii ocupaţi să lase propria amprentă asupra lumii, rămas fără prietenii care au murit înaintea lui. Dincolo de gore şi body horror, de crescendo-ul, gradat exemplar, al absurdului monstruozității care abia în ultima formă a degradării devine emoţionant şi sensibil, dincolo de trimiteri evidente la imagini sau situaţii din filme-cult precum „La grande bouffe”, „Kill Bill”, „Carrie”, „Death becomes her”, de inserţii de comic relief, de ironii auto-reflexive la adresa industriei cinematografice, de tot ambalajul poleit atent, stă acest dram de relevanţă unanim valabilă: nu frica de bătrâneţe sau comentariul evident despre obsesia deraiată pentru perfecţiunea corporală, ci preocuparea constantă pentru relevanţă într-o societate cu memorie înspăimântător de scurtă. „The Substance” se revendică a fi un manifest feminist mai mult decât este de fapt şi consistenţa pe care o conţine se diluează în dezbateri pe teme parazitare. La fel cum „Joker 2: Folie à deux” are marele merit de a fi devenit la fel de contestat în viaţa reală precum eroul său Arthur Fleck ce cade în dizgraţie odată ce nu mai livrează publicului masca îndrăgită iniţial, acestă „substanţă” ce vinde vise la fiolă ascunde efecte adverse declanşate de acţiunile personale ale celui ce o întrebuinţează. E fascinant cum meta-implicaţiile unei opere de artă cinematografică depăşesc filmul în aceeaşi manieră în care trama ficţională îşi afectează personajele.
Între basmul gotic superb vizual şi science fictionul grotesc spaimele fiecăruia se pot activa în funcţie de universul interior al subconştientului populat de frici bine ascunse. Un vampir cu mustaţă ce devorează pieptul unei tinere într-un gest de dublu martiraj în razele răsăritului poate fi, însă, la fel de emoţionant precum un monstru îmbrăcat în rochie amplă, în lumina reflectoarelor, pe o scenă, în faţa publicului, pentru cele cinci minute de faimă. Depinde, doar, de ce ne temem, individual şi ca societate, atunci când privim oglinda pentru a şti ce ne sperie, de fapt.
d'E-pîn-geac 