Plăcerea de a viziona spectacole de teatru pare a fi devenit „full time job” pentru mulți pasionați. Efervescența discuțiilor din jurul premierelor, bătăliile la toartă pentru un loc în sală, topurile personale, entuziasmul din timpul festivalurilor, acest FOMO teatral colectiv pare un fenomen în plină expansiune. Evenimente sold out, artiștii sunt din ce în ce mai aproape de public, spectacolele au devenit prilej de întâlniri, iar mediul teatral a ieșit din inerția barierelor dintre scenă și sală. Odată cu dărâmarea soclurilor, distanțele dintre rolul de creator și cel de spectator s-au diminuat; statuile cu frunți de granit admirate contemplativ au devenit parteneri de dialog. Dar cum nu doar în muzică, ci și în teatru, tonul e cel care definește deopotrivă și o simfonie armonioasă a schimburilor de replici constructive, dar și o cacofonie stridentă de disonanțe umorale, e nevoie de o ureche muzicală echilibrată în exprimarea opiniilor. De la părere la scandal e doar un pas atunci când egoul surd se încăpățânează să fie suveran. E păcat să transformăm creaţiile artistice în pretext pentru nevoia fiecăruia de afirmare, vizibilitate şi validare.
Bunăoară, există, încă, recurent adusă în discuție, (in)utilitatea criticului de teatru. De ce (mai) există? Acest personaj pare desuet și nostalgic-patetic, nu-i așa, acum când exprimarea libertină de-a dreptul a părerii personale a devenit normă. Aproape că te simți obligat să emiți instantaneu un panseu „critic” pentru a certifica prezența ta în sala de spectacol. Nu postezi/ nu comentezi, primul dacă se poate, nu exiști ca spectator. A se observa, însă, diferența dintre părere/opinie/analiză/judecată de valoare. Toate sunt necesare pentru o imagine cât mai variată a fenomenului. Nu sunt, însă, toate una și aceeași. Dreptul la părere clamat ca intangibil în virtutea achiziționării biletului nu înseamnă o supremație ce subordonează faptul artistic spectatorului-stăpân. Dacă îți place sau nu ceea ce primești în schimbul investiției materiale nu echivalează cu dreptul de a ocupa un scaun în sala de spectacol pentru un interval de timp – de fapt, acest loc în timp și spațiu e inclus în prețul de achiziție. Nici atunci când cumperi un aspirator nu primești altceva decât obiectul în sine; dacă e sau nu pe măsura așteptărilor și necesităților tale vei afla abia după întrebuințare. A te supăra că nu îți place spectacolul, deși ai plătit bilet e ca și când te superi că nu poți să gătești sarmale la aspiratorul abia cumpărat. Opinia este calea cea mai onorabilă prin care expresia aprecierii sau a dezacordului devine un spațiu al dialogului. Cu mai puțină patimă, cu mai mult accent pe obiectivare și mai puțin pe sinele exaltat sau înfuriat, opinia presupune un echilibru al discursului. Și, mai ales, acea doză homeopatică de îndoială carteziană care lasă loc opiniei contrare. Putem avea opinii diferite fără să ne urâm din cauza lor. Ce e cel mai confortabil e că opinia nu necesită obligatoriu și o motivație stufoasă. Asta crezi, asta simți, asta susții. Și o poți face elegant, fără să fie nevoie de aparat critic ori demonstrații elaborate.
(In)utilitatea criticului intervine atunci când opinia necesită nuanțare prin analiză și judecată de valoare. Atunci când „m-a impresionat o scenă, dar nu știu să explic de ce” nu mai e suficient pentru a confirma/infirma calitatea actului artistic. Dacă e sau nu nevoie de această explicare aplicată pare a fi un subiect pentru o altă povestire. Deocamdată artiștii par a avea în continuare obișnuința de a căuta repere în astfel de motivații mai complexe decât bucuria/întristarea adusă de sintagme fugitive. Criticul dat și el jos din turnul de fildeș al unei autorități formale, devenit partener de dialog, observator obiectiv prin etica profesională și subiectiv-ponderat, totodată, datorită curiozității de spectator dedicat, este (in)util tocmai pentru a păstra acest echilibru în ecosistemul teatral.
Atunci când părerile zboară bezmetice și bulversează și scena și sala, uneori ajută să existe borne-reper care să tempereze entuziasmele și încrâncenările sau, dimpotrivă, să le sublinieze. Unanimitatea știm că e periculoasă, iar în artă poate echivala cu plafonarea. Spiritul contradictoriu doar de dragul excentricității își are și el meritele – e nevoie de un villain pentru ca super-eroul să își merite gloria. E necesar, totuși, să știm ce rol jucăm și să nu ne visăm Captain America arunci când, de fapt, suntem The Penguin. Poate singurul personaj prea puţin relevant e Grinch-ul care se înverşunează în supărări răsfăţate şi fură atenţia – precum originalul Crăciunul – divagând sensurile de la esenţial, în volute egoiste. Criticul de teatru nu e infailibil; nicio voce din sfera analizelor profesioniste nu mai poate pretinde azi a fi, de una singură, purtătoare a unei autorități incontestabile, unanime, pe care să o revendice în nume propriu. Și e bine să fie așa. Anularea totală, însă, a spiritului critic și diluarea lui în varii forme atenuate de evitare a responsabilității e la fel de neoportună.
Toți Penguins și Jokers ce gravitează în sfera profesională a analizelor ce depășesc opiniile inocente devin pe rând Batman și Wonder Woman – de la prima cronică favorabilă până la prima cronică numită generic „de rău”. Cel mai important rămâne să știm cine suntem când dăm jos costumul și ștergem machiajul. Nu salvăm lumea (teatrală) nici cu postări și comentarii, nici cu articole, nici cu volume întregi – o însoțim, o punem în context, o valorizăm și, cel mai important, îi aparținem și evoluăm odată cu ea. Iar din când în când, cu toții avem nevoie să fim salvați; uneori chiar de noi înșine.
d'E-pîn-geac 