Alina
Basmele, coșmarurile și viața reală se amestecă într-o suită de întâlniri întunecate pentru un puști a cărui forță de a înfrunta moartea mamei transformă întreaga experiență într-un vis treaz; aceasta e premisa spectacolului „Șapte minute după miezul nopții”, dramatizarea Mihaelei Michailov după romanul „A Monster Calls” de Patrick Ness, după o idee originală de Siobhan Dowd, în regia lui Bobi Pricop, la Teatrul Excelsior.
Atmosfera angoasantă din micro-universul interior al personajului principal, Conor, interpretat de Alex Popa, e susținută de augmentarea senzațiilor sonore prin impactul direct al receptării auditive exclusiv prin intermediul căștilor primite la intrarea în sală. Apropierea intimă de personaje, șoaptele potențate, efectele distorsionante, fluidul de zgomote, note șuierate, accente, sonorități ale muzicii originale semnate de Eduard Gabia și Călin Țopa ce curg amenințător acopmaniind parcursul acțunii alcătuiesc acest personaj omniscient cu viață proprie – universul sonor. E foarte personală această adresare de aproape ce provoacă tensiune și îți responsabilizează concentrarea.
Unul din meritele spectacolului e felul în care include acest efect conferit de tehnologie. Bobi Pricop nu pică deloc în capcana seducătoare a mijloacelor tehnice care pot cu ușurință subjuga un produs artistic. Povestea nu mizează exclusiv pe impactul de efect asupra auzului. Detaliile de joc, eclerajul, relațiile din personaje, subtilitatea emoției combinată cu scene de forță creează contururi bine reliefate, completate, doar de ambientul sonor. Ce auzi devine, practic, o lupă în receptare și nu singurul punct de interes.
Controlul emoțiilor, fragilitatea cu armătură de stăpânire de sine pe care Alex Popa o modelează în diverse ipostaze ale fricii devin punctul de fugă al întregului spectacol. Mama, interpretată rafinat și nicio clipă melodramatic de Oana Predescu aduce în scenă emoția paradoxală a speranței; ultimele resurse de vitalitate ale acestei femei devorate de boală devin fasciculul de lumină ce încălzește orice interacțiune, ancora de iubire și rațiune. Iar Monstrul, acest alter ego al fricii-speranței-rațiunii se transformă din reprezentarea fizică a terorii și angoaselor în companionul ce poartă de grijă sufletului aflat în cea mai chinuitoare durere. Cu spirit ludic și o fizicalitate armonizată cu libertatea absolută pe care o întrupează, Marius Turdeanu stăpânește în cele mai articulate expresii scenice această ființă imaginară antropomorfizată prin umanitatea sa.
Adriana
Lecțiile de feminitate universală și masculinitate suverană garantate de influenceri online și aplicate la adăpostul refugiilor spirituale ascunse de priviri curioase sunt subiectul în jurul căruia e construit spectacolul „Pădurea asumaților” de Alexandra Felseghi, în regia lui Andrei Măjeri, la Teatrul „Matei Vișniec” din Suceava. Scenariul folosește clișee recognoscibile pentru oricine a ascultat podcasturi, vloguri sau streaminguri dedicate practicilor ezoteroci-spirituale ce promit transformarea oricui în cea mai bună variant a sa. Bazându-se pe ironie și personaje conturate destul de superficial în jurul unor trăsături dominante singulare, comicul derivă din absurdul interacțiunilor formale dintre maestru și adepți.
Fără a sonda mai departe de stratul epitelial oferit de pretext, spectacolul urmărește un parcurs liniar, cu puține surprize sau scene de vârf. Miza pare a fi doar expunerea acestor practici din ce în ce mai atrăgătoare pentru cei debusolați și grabnic doritori de rețete pentru auto-perfecționare. Experiența vizionării e lejeră și amuzantă, iar confruntarea cu personaje ficționale atât de asemănătoare cu cele din viața reală devine o întâlnire cu haz, ce pune în perspectivă realitatea imediată.
Actorii urmează unitar un stil de joc echilibrat între caricatură și autenticitate. Clara Popadiuc este cea care nuanțează cel mai atent delirul mistic mincinos al femeii-șaman care promite evoluție spirituală prin eliberarea divinului feminin. Răzvan Bănuț are lejeritatea improvizațiilor și știe cum să dozeze exact reacțiile și relațiile în scenă pentru a obține efectul comic dorit. Nu pare a rămâne prea mult loc pentru performanțe individuale în sceastă structură ce urmărește fidel discursuri și comportamente atât de prezente și suficient de absurde din viața reală.
Există o sumă de citate ironice și trimiteri la efecte scenice ce pot fi asociate cu o revizitare a temelor folosite abundent în ultimii ani pe multe scene din țară. Aceste inserturi par integrate asumat și inteligent în estetica spectacolului și devin Easter eggs de efect pentru cei care le recunosc. Comentariul artistic pe marginea vânzătorilor de iluzii contemporani rămâne la stadiul de oglindă ce devoalează micimea personajelor reale, fără a sonda mai profund tema propusă.
Epîngeac
„Billy Șchiopul” de Martin McDonagh, în regia lui Vlad Massaci, la Teatrul de Comedie este un spectacol ce mizează pe farmecul actoricesc pentru a spune o poveste tristă, plină de umor. În scenografia expresivă, bogată în detalii, creată de Iuliana Vâlsan, insula irlandeză devine o lume cuprinsă între catrafuse vechi, sertare prăfuite, vise neîndrăznite a fi visate și o naivitate duioasă a unei existențe mărginite de ape.
Povestea personajelor ciudate care găsesc fericirea în micro-cosmosul bizar definit de știri bombă despre gâște și pisici, cruzimea destructivă a ouălor sparte și contemplarea vacilor pe câmp e spusă cu răbdare și ritmul bine articulat al poantei calculate. Are multă căldură această tramă neobișnuită despre un orfan care visează la faima Hollywoodului în ciuda dizabilităților fizice. Două mătuși prăpăstioase îi poartă de grijă, o vecină băiețoasă îl șicanează destul de abuziv și un jurnalist local vorbăreț îi salvează viața în secret. Efectele comice sunt folosite abundent și variază în eficiență în funcție de moderația fiecărui interpret.
Bogdan Cotleț (Billy) păstrează o linie firească, rațională, reacționează lucid și devine contrapunctul de normalitate, pradoxal, în ciuda defectelor fizice prin care e prezentat personajul. Dorina Chiriac (Eileen) și Emilia Popescu (Kate) sunt binomul de emoție și candoare ce cocoloșesc cu grijă maternă odorul adorației lor. Firesc și simplu, interpretează bogat motivațiile acestor mătuși-arhetip, păstrând echilibrul tragi-comic plin de umanitate. Ilona Brezoianu (Helen) și Ștefan Voicu (Bartley) sunt cuplul comic perfect armonizat care se completează cu haz și delimitează linia fină dintre umor și caricatură. Sandu Pop (Mammy) realizează o compoziție în travesti fără ostentații, punctând precis fiecare intervenție ce stârnește râsul prin spiritul său ludic. Cel care dereglează congruența acestui ecosistem scenic e Marius Florea Vizante (Johnnypateenmike). Egoul său depășește limitele rezonabile ale personajului și se arată mai mult decât ar fi necesar pe sine, în detrimentul acurateții interpretării; agitat formal, joacă făcând, parcă, abstracție de parteneri și livrează monoloage imprecise pe care le suprasolicită ostentativ.
„Billy Șchiopul” e un spectacol-poveste ce oferă actorilor și publicului ocazia unei întâlniri în care emoția și comedia se completează și stârnesc nu doar hohote de râs în sala de spectacol, ci și teme de reflecție pentru mai târziu.
https://www.teatrulmateivisniec.ro/ro/repertoriu/padurea-asumatilor/
d'E-pîn-geac 