Curajul e acea virtute care te face erou. Prinți în armuri strălucitoare care vântură paloșuri în lupte cu dragoni în basme, soldați care înfruntă armate, sar din avioane fără parașută, super-eroine care zboară cu viteza sunetului sau amazoane călare – figuri de legendă din basme, benzi desenate și filme de acțiune care ilustrează un portret robot generic al insului înzestrat cu un spirit de convervare mai puțin dezvoltat, care, de cele mai multe ori, se sacrifică pentru semeni. Și credem că doar salvând copii din flăcări sau omenirea de la extincție dăm dovadă de curaj. Abia recent discursul în jurul acestei calități s-a nuanțat; într-atât încât sărbătorim curajul de a „face ce simți” sau de „a fi vulnerabil”. De la fapte excepționale până la vulgarizarea și aplatizarea oricărui merit real căzut în derizoriu, curajul rămâne o trăsătură de caracter dezirabilă și evocată des.
Spectacolul „Anticlimax” de Doru Vatavului, în regia lui Bobi Pricop, montat la Teatrul Dramaturgilor Români este un demers curajos; nu în sens eroic, și nici în sens banal-redundant. Originalitatea sa, echilibrul fin între auto-ironie și statment, pluralitatea tematică și colajul îndrăzneț al mijloacelor spectaculare conferă acestui performance teatral meritul de a nu fi banal, de a propune o receptare nuanțată, cu multe paliere de performanță. Cu o structură mozaicată de rame discursive, demersul scenic pare un constant touch and go pe subiecte profesionale; ca o ședință de acupunctură în care acele abia dacă înțeapă epitelial pacientul, dar vindecă în profunzime.
Personaul principal, un regizor cu nume și prenume, Bobi Pricop, interpretat chiar de regizorul Bobi Pricop, conduce o repetiție a unui proces montare a unui devised play centrat în jurul problematicii schimbărilor climatice. Jocul inteligent cu clișeele este piatra unghiulară pe care mecanismele dramaturgice funcționează ca un puzzle 3D – de la jocul gros voit din interiorul teaturlui în teatru din scenariul infantil propus de actrița principală, interpretată de Maria Moroșanu, la inside jokes și glume auto-referențiale, de la atitudinea duală a regizorului condescendent în raport cu echipa și forțat-relaxat, doct și afabil în declarațiile oficiale sau la propunerile „la prima mână” din cadrul procesului creativ, întreg spectacolul speculează cu mult umor și spirit critic amical-constructiv multe dintre subiectele de discuție din jurul peisajului teatral actual.
Ca într-o farsă declarată, protagoniștii se pun la dispoziția acestor interogații deloc confortabile și preiau în nume propriu criticile recurente aduse modalităților de joc și montărilor contemporane. Vlad Pânzaru e actorul comic cu suflet mare, care și când se ia în serios nu poate renunța la cioace inocente mai mult sau mai puțin reușite, Dan Pughineanu e actorul care se cenzurează și se comentează de unul singur pentru că nu e implicat în proiect, Adrian Ban e actorul proactiv care pune suflet dar exagerează cu formalismul interpretării, Ama Beschieru e actrița cu multe calități, inteligentă, care nu e niciodată ascultată până la capăt, Maria Moroșanu e actrița care vrea să își demonstreze talentul cu orice preț, cu o determinare soră cu disperarea, iar Anamaria Codiță e personajul care se desprinde de convenția generală și devine această metaforă a method actingului, trecută cu vederea constant, care poartă, însă, cea mai sinceră emoție și devine contrapunctul care echilibrează și aduce profunzime.
Bobi Pricop nu se joacă pe sine, așa cum cu ușurință putem fi tentați a crede. Repetiția ostentativă a numelui său și multiplicarea fizică, aproape egocentrică, din final a eu-rilor sale sunt indicații de cod suficiente pentru a înțelege intenția de a subsuma acestui „Bobi Pricop” generic toate tarele imputate regizorilor în corpore. De la ticuri verbale precum scuzele repetitive și goale, la atitudinea superioară mascată de politețe formală, la monologul auto-biografic lacrimogen spus la microfon cu fundal sonor apăsător și poze din copilărie, până la expresiile-clișeu din declarațiile de presă și căutările artistice contorsionat-intelectualo-căutate, personalitatea personajului fictiv Bobi Pricop reunește majoritatea minusurilor de care regizorii sunt susceptibili. Curajul e a sta tu însuți pe scenă, cu numele tău, asumându-ți acest alte-ego este real. Intervine, desigur, și discuția plauzibilă despre un posibil hybris pe măsură. Echilibrul perfect, însă, între simplitatea jocului aproape civil, pigmentat cu clișee plasate ca pe un grafic atent studiat, îl ține departe de orice suspiciune de grandoare și îl menține în zona de asumare lăudabilă.
„Anticlimax” nu e un eco-spectacol care dezbate pericolul schimbărilor climatice, la fel cum nu este încă o meloc-dramă auto-referențială care ridică un colț de cortină pentru a putea privi în culisele vieții în teatru. Textul lui Doru Vatavului are calitatea de a conține un mănunchi de chei de interpretare și de a plasa inteligent semne de întrebare cu diverse intonații despre multe subiecte pe care fiecare alege cum și în ce fel le poate adresa. E haios să te amuzi de propunerile hilare și de superficialitatea artiștilor care încearcă să facă artă din traume personale, pe marginea unei teme care le e, de fapt, străină și deloc stringentă. E la fel de amuzant ca regizorul să își deconspire la vedere dualitatea și să își autodenunțe superioritatea și superficialitatea. Dar, dincolo de glume despre Gala UNITER și Grupul de Facebook „Mergem la teatru”, rămâne metafora supei de roșii aruncate pe tabloul lui Van Gogh care în ultimele secunde ale spectacolului capătă o reinterpretare ce pică greu în translatarea sa în artele spectacolului. Cât de mult preț punem noi, cei din interiorul profesiei pe artist, cât de mult pun spectatorii care aleg să plătească pentru artă și cât contează, de fapt, artistul pentru ceilalți, majoritatea oamenilor care nu consumă defel acte artistice?
Paradoxul „Anticlimax”ului, așa cum o prevede și definiția cuvântului însuși, reușește să reconcilieze inteligent și cu sens direcțiile antagonice ale aparențelor superficiale și profunzimea mesajului dispersat ca printr-o prismă în fascicule subțiri dar intense. E reconfortant să dibuiești ițele care se înnoadă încâlcit pentru ca apoi să îți alegi propriul fir roșu care te va scoate din labirintul în care nu pândește niciun minotaur, ci un regizor anti-erou și un dramaturg-călăuză ce au avut curajul de a propune un altfel de joc de-a teatrul, revalorizând „asumarea” și „vulnerabilitatea”.
Teatrul Dramaturgilor Români
ANTICLIMAX
de: DORU VATAVULUI
regie: BOBI PRICOP
scenografie: RAUL CIOABĂ
muzică & video design: iRONIC DISTORS
lighting design & regie tehnică: MIHAI ELIAN CULIȚĂ
operare lumini: DRAGOȘ RĂDĂCINĂ
operare sunet: COSMIN BĂIȚĂ
operare video: DAN GHEORGHE
cu:
ADRIAN BAN
AMA BESCHIERU
ANAMARIA CODIȚĂ
MARIA MOROȘAN
VLAD PÂNZARU
BOBI PRICOP
DAN PUGHINEANU
Photocredit: ANASTASIA ATANASOSKA
d'E-pîn-geac 