Nostalgia pare a fi la modă. Spiritul retro impulsionează inspirația creativă și devine resursă pentru povești care bat în cutia de rezonanță a sensibilităților în căutare de emoții recognoscibile. E mai ușor de accesat un dialog artistic “de la suflet la suflet” atunci când reperele sunt comune. Există un fond substantial de amintiri general valabile ce pot vibra pe corzile acelorași sentimente de dor și jind dulci-amărui ale trecutului recent. Copilăria și adolescența, visele mari, inocența primelor iubiri, familia generică având aceleași hachițe și tabieturi, zonele tangente ale forului sufletesc creează premisele unor produse artistice cu o adresabilitate largă.
Spectacolul “Nunta lui Decebal” de Eduard Buhac și Matei Lucaci-Grünberg, montat de Matei Lucaci-Grünberg la Teatralli, are toate atuu-urile unei drame emoționante, povestită cu nostalgie și umor, ce poate fi ușor asimilată de un public care își regăsește propria istorie familială în trama din Amara anului 1999. O familie modestă, dar unită, cu un fiu adolescent în căutarea fericirii, trăiește realitatea gri dintr-o tranziție atât de cunoscută oricărui spectator cu ă vârstă mai mare de 30 de ani. Trei prieteni buni, doi băieți și o fată, ei cu geci de blugi, ea în colanți colorați, ascultă muzică americană și își caută norocul la o loterie a unor vize ce promit libertatea – acest miraj scris parcă pe billboard-uri și gust de Coca-Cola. Acțiunea are un firesc neforțat, situațiile sunt cât se poate de plauzibile și decurg ca într-un serial de maximă audiență din acea perioadă. Un iz puțin casnic-patetic, inspirit din istoricul oricărei familii obișnuite menține o atmosferă blândă, lipsită de mari intensități sau posibilități de răsturnări de situație spectaculoase.
Spațiul creat din proiecții în spatele ecranului transparent oferă o artificiozitate în contrast cu naturalismul scenariului și al manierei de joc. Componenta video semnată de către Dilmana Yordanova nu reușește să calibreze la fel de coherent fiecare situație și pendulează între metafora eclipsei în desfășurare, concretețea unei cămări bogată în detalii și o sală de așteptare lipsită de personalitate care deraiază stilistica de până atunci a spectacolului. Mișcarea scenică include o utilizare destul de arbitrară a spațiilor decupate în spatele și în fața ecranului, în fața scenei și în sală. Din dorința de a suplini, parcă, minimalismul decorului Iulianei Vâlsan, regizorul Matei Lucaci-Grünberg a integrat, aproape forțat, sala ca spațiu de joc în afara unui al patrulea perete, desi întregul parcurs este perfect convențional. Multe acțiuni și o mișcare browniană pe interval încercă să impulsioneze energetic un spectacol construit pe scene de dialog naturalist. Insertul supra-realist, voită supapă comică, dialogul dintre tatăl conservator și iubitor de istorie și Decebal cel original, pierde astfel din impact, fiind rezolvat la fel cu alte scene realiste de până atunci. O idee cu haz, realizată cu echilibru, e cheia de interpretare a preotului – tânăr, iubitor de sport și fotbal, aparent interest amoros de enoriașa matură, care se dovedește, însă, doar un coechipier de nădejde pentru pase cu mingea în scop terapeutic.
Jocul actorilor se încadreazî în aceleași limitări mai mult sau mai puțin ponderate ale plauzibilului și posibilului, fără premise certe pentru performanță. Edurad Buhac (Decebal) își conduce personajul cu un plan second bine articulat, pare că păstrează o enigmă pe care o relevă într-un monolog răspicat, cu o forță generată de sinceritate scenică. Pamela Iobaji (Miruna) are candoarea și sensibilitatea adolescentei realiste, fata cuminte care menține cu maturitate și sensibilitate echilibrul în gașca ei de prieteni. Dan Pughineanu (Mișu) are o explozie temperată atunci când își vede visele irosite și prietenia trădată, dar păstrează un zâmbet trist în colțul gurii pentru a rămâne băiatul de treabă, loial și resemnat. Elvira Deatcu (Doamna Popa) însumează toate grijile unei mame cu suflet mare, o soție așa cum ne amintim fiecare dintre noi propriile mame în această ipostază, cu privire caldă, reproșuri mărunte, dragoste necondiționată și sacrificiu personal pentru familia pe care o apără așa cum poate, cu sfaturi cerute duhovnicului și gogoși. Alexandru Papadopol are o grabă în livrarea explicativă a replicilor, simte nevoia să crească energia în scenă și devine ușor ostentativ, poate prea egal-certăreț în ambele roluri pe care le interpretează – Domnul Popa și predicatorul șarlatan care vinde iluzii dintr-o Americă utopică.
Nunta lui Decebal este un spectacol-poveste despre o realitate-amintire atât de familiară; și atât de familială oricărui spectator deja matur, care a privit eclipsa din 1999 prin ochelarii fumurii. Pentru cei mai tineri poate fi o curiozitate satisfăcută de a vedea ce însemna libertatea pentru părinții lor. Nostalgia este, cu singuranță, numitorul comun care poate transforma o experiență neutră din sala de spectacol într-un prilej de emoție și reflecție asupra propriului trecut recent.
Teatrelli
Nunta lui Decebal
REGIE: Matei Lucaci-Grünberg
DRAMATURGIE: Eduard Buhac și Matei Lucaci-Grünberg
DISTRIBUȚIE (în ordine alfabetică): Alexandru Papadopol, Dan Pughineanu, Eduard Buhac, Elvira Deatcu, Pamela Iobaji
SCENOGRAFIE: Iuliana Vîlsan
VIDEO: Dilmana Yordanova
SUNET: Andrei Sever
d'E-pîn-geac 