Ne grăbim să simțim; să mai simțim – în șuvoiul informațional care ne poartă ca pe o coajă de carenă în furtună, cuprindem strâns orice petec curat de emoție ce ne mai poate scoate la suprafață. Paradoxal, cu cât “le știm pe toate” și, teoretic, am devenit imuni la grozăvii și violență, cu atât mai dornici am devenit de umanitate împărtășită prin efluvii de sentimente, chiar și patetice, uneori. Catharsisul cotidian pare să se fi mutat din arenele sportive și de la thrillerele trepidante către episoadele de introspecție recognoscibile din propria experiență ce are nevoie de vindecare și reconciliere. Trăim mai mult decât ne dăm seama într-un trecut traumatic – individual sau colectiv – pe care îl găsim vinovat pentru anxietatea prezentului amenințat de crize existențiale. Așadar, acest apetit exacerbat al simțurilor, ne poate distrage atenția tocmai de la detaliile responsabile pentru confortul sufletesc resimțit în sala de spectacol.
Montarea cu “Livada de vișini” de Anton Pavlovici Cehov semnată de Andrei Măjeri la Teatrul de Stat din Constanța este un spectacol al detaliilor ce creează o lume. Povestea despre boieri scăpătați și ariviști cu simț practic o știm – de un secol și încă un sfert. Ce mai seduce, încă, în piesa lui Cehov e acel spirit al umantății din om, ciocnirea electrizantă de la jumătatea distanței dintre dualitatea nuanțată a defectelor și calităților ce împlinesc destine perpetuu imperfecte. Universul imaginat de Andrei Măjeri și concretizat fulminant de scenografia Oanei Micu și lighting designul conceput în clar obscur și insule de lumină de Sabina Reus propune un micro-cosmos familial închis între zidurile unei istorii aflate la răscruce, ce se confruntă cu realitatea macro-cosmosului din afara acestui cerc de protecție. Dialogul subtil dintre interior și exterior, șoaptele, zvonurile, muzica îndepărtată, tranzițiile sonore, intrările și ieșirile din spațiul de joc convențional stabilesc premisele disoluției acestei căptușeli roase de o vină transgenrațională istorică.
Cele patru acte parcurg anotimpurile și, totodată, vârstele maturizării impuse de un prezent ce nu mai are răbdare pentru etichetă și tihnă. Livada nu e arătată, noi nu o vedem niciodată în spatele ferestrei opace; doar personajele o evocă. Ea își insinuează prezența în lemnul masiv care te înconjoară odată ce devi oaspete în Casa Cehov din Sala Studio-BCR. E cald, viu și sobru acest material care vibrează sub pașii actorilor. Sonoritatea cadenței acestor pași personalizează fiecare prezență și ritmul atingerilor de toc, de talpă de cizmă, de pantof de lac, de papuc, de picior gol, de cârjă, sau de roată descrie viața interioară a casei-personaj ce își trăiește ultima vară de însuflețire înainte să fie ucisă în numele viitorului. Căpițele de fân rostogolite în actul II par un tribut adus lanului de grâu din montarea lui Lucian Pintilie din 1967 și transpun în spațiul meta-teatral sugestia aceluiași tip de tranziție între generații. Pușca cehoviană proverbială e transformată de Andrei Măjeri în pielea de urs atârnată premonitoriu în actul I, ce va deveni simbolul decăderii unui imperiu în scena finală – din “marele urs” a rămas doar o carcasă ponosită ce învelește moartea unei epoci.
Crescendoul inventivității spectaculare ce propune soluții și imagini din ce în ce mai conceptuale e în acord cu respectul pentru acest apus nostalgic al eleganței, plictisului poetic și al sensibilității nobile. Cu băgare de seamă se insinuează fiecare nouă abatere de la respectul clasicizat pentru monumentalitatea capodoperei. Primul act e bruscat doar de apariția ca “din viitor” a lui Iașa cel zgomotos și ireverențios, cu boxă portabilă în borseta din piele și geacă de motociclist, ce spune nonșalant “slay”ul, marcă a Gen Z, în plină convenție de început de secol XX. Treptat, atmosfera cumpătată a unei montări ce părea neabătută de la “dulcele stil clasic” prinde tracțiune și, act cu act, îndrăzneala estetică a interpretării personalizate oferă consistență conceptuală. Songurile emoționante – comentarii sensibile ce acompaniază punctele de forță ale spectacolului – scenele-simbol coregrafiate de Andrea Gavriliu, transformarea spectaculoasă a spațiului, converg către o acumulare emoțională rafinată artistic, mai nuanțată decât impresionarea indulgentă în fața poveștii.
Performanțele actorilor sunt potențate de sarcini scenice clare, ușor de intuit. Cerasela Iosifescu (Ranevskaia) e în control deplin al unei teatralități voite; alintul și feminitatea bolnăvicioasă folosite ca singure arme ale unei femei în plin declin psihic și emoțional, în plină ruină materială, sunt modulate astfel încât drama se întrevede în spatele măștii de superficialitate. Liviu Manolache (Gaev) folosește o retorică pedantă în acord cu logoreea personajului care se apără cu vorbe rostogolite cu fast de inerența falmentului unei existențe lipsite de orice spirit practic. Ecaterina Lupu (Varia) construiește cel mai inedit parcurs al unui personaj pe care îl scoate de sub greutatea clișeelor – cu o determinare curajoasă, o transformă pe Varia într-o eroină tragică, iar finalul său, original intuit de regie dintr-o indicație de cod din lectură, oferă premisele pentru performanță actoricească. Ștefan Mihai (Lopahin) suplinește tinerețea evidentă cu o intensitate ce motivează un parcurs interior contorsionat între bune intenții, omenie, ambiție, beția puterii și voluptatea răscumpărării unui destin moștenit.
Cristiana Luca (Ania) se maturizeazǎ act de act de la adolescenta rǎsfǎțatǎ pânǎ la tânǎra descumpǎnitǎ care îşi face curaj în fața unui mâine incert. Cătălin Bucur (Trofimov) e cerebral, pare că prin lentilele ochelarilor lui putem observa obiectiv această splendidă moarte simbolică. Remus Archip (Pișcik) are candoarea unui clown amator convertită în tristețea sinceră din monologul final. Andrei Bibire (Epihodov) are o corporalitate de acrobat care își simulează stângăcia pentru a suporta o viață de “ghinioane”. Mirela Pană (Firs) realizează o compoziție în care nici genul schimbat, și nici vârsta îmbătrânită nu sunt coordonatele care șochează strident, ci impresionează prin voința vitală dată de loialitate și umanitate a căror expresie explodează spectaculos în cântec. Ioana Cojocărescu (Duniașa) jonglează cu frivolitatea și feminitatea ca singur bilet spre viitor, însă, cu un singur cuvânt, caracterizează exact condiția sine qua non a femeii de-a lungul secolelor: “Acușica” e răspunsul docil, sfâșietor, care cuprinde toată neputința și resemnarea. Alex Iezdimir (Iașa) are o masculinitate cuceritoare care se mulează ca o piele moale atât pe ipostaza de macho infatuat, cât și pe cea a supusului interesat.
“Livada de vișini” visată de Andrei Măjeri are o alură de menuet remixat la consola unui DJ headliner de festival. O boare de parfum scump, vechi, răzbește printre damfurile proaspete ale vișinilor în floare, iar nota de bază a mucegaiului de sub parchetul original completează un buchet de arome ce pot îmbăta simțuri și ațâța emoții. O lume bolnavă de lene și plictis moare sub loviturile de cizme murdare de noroi a unor viitori tirani născuți în spirtul revanșard al șanselor revendicate cu rapacitate și nesaț. Războiul ce va să vină traversează scena ca un pâlc de trupuri schilodite de plumb, cu conștiința bandajată în crârpele ignoranței – semințele lui sunt sădinte în pământul reavăn din care se smulg rădăcinile copacilor îmbătrâniți de uscăciune sufletească și rodesc apoi sub ploaia de ambiții răsfățate de o putere sălbatică.
Teatrul de Stat Constanța
Livada de vișini
Distribuție
d'E-pîn-geac 