Eterna fascinație a feminității și forța contemporană a feminismului nu trebuie, neapărat, să se anuleze. Candoarea, eleganța, fragilitatea și sfiala – calitățile-clișeu – pot fi revalorizate și pot coexista complementar cu spiritul voluntar, independența și puterea femeii care își cere, sigură pe sine, drepturile. Abundența de spectacole recuperatorii din ultimii ani, ce încearcă să echilibreze secole de patriarhat pe scenele de teatru, nuanțează din ce în ce mai vizibil atuu-urile rolurilor dedicate actrițelor și câștigă în profunzime, înlocuind balanța cantitativă cu merite estetice evidente.
Între premierele toamnei din București, două spectacole cu distribuție feminină, montate de două regizoare, duc, parcă, între oglinzi paralele, un dialog artistic între interogațiile feminine de la sfârșitul secolului XX și cele ale prezentului – ”Lirda”, un spectacol de Leta Popescu, la Teatrul de Comedie și ”Trei femei înalte” de Edward Albee, în regia Zsuzsánnei Kovács, la Teatrul Mic. Desigur, diferențele specifice fac și mai interesantă discuția: o comedie dezlănțuită, față în față cu o dramă a introspecției retrospective. Numitorul comun, pe lângă alegerile scenografice aproape minimaliste, cu texturi de lemn, în spații fixe, ale lui Bogdan Spătaru la Teatrul de Comedie și ale Corinei Boboc Giorgescu, la Teatrul Mic, constă în prilejul performanțelor actoricești din ambele spectacole.
”Lirda” – acest cuvânt misterios al cărui sens nu trebuie devoalat, ci descoperit în sala de spectacol pentru efectul revelator – este o poveste cât se poate de generică, ușor de recunoscut pentru publicul feminin. Empatizezi instantaneu cu eroina multiplicată în cinci ipostaze; fie ai experimentat tu însăți criza ei moralo-erotico-etico-emoțională, fie ai o prietenă care ți-a destăinuit ceva similar, fie ai judecat-o. Dacă nu îți sună cunoscută situația soției-mamă-femeie-de-carieră, de vârstă mijlociei, față în față cu tentația adulterului, e foarte posibil fie să urmeze în viitorul tău apropiat, fie să fii bărbat; cel înșelat sau cel dorit. Scenariul etapizat al căderii/ridicării în ispită e bogat în detalii; construcția dramaturgică a Letei Popescu are răbdare să construiască inteligent un orizont de așteptare ce umanizează personajul și situația; accidentează banalitatea poveștii și o transformă într-o veritabilă odisee a contradicțiilor din forurile morale, emoționale și organice ale protagonistei divizate în cele cinci prezențe. Râzi, cu hohote chiar, apoi abrupt primești timp de reflecție pentru auto-analiză; nu e doar haios ce i se întâmplă acestei doamne; nu e doar încă o micro-criză de la jumătatea drumului de care ne amuzăm chicotind pe la colțuri – râdem de-a binelea și, la final, punctul culminant al caruselului de planuri, așteptări și complicații aduce expresia artistică a golului lăsat de targeturi atinse, proiecte finalizate, ”to do list”uri bifate, pe care orice workohoolic care se respectă îl cunoaște prea bine.
Cele cinci actrițe aduc detalii personale bogate prin expresivitatea interpretării acelorași situații, mișcări și intenții. Fără diferențe ostentative în delimitarea compartimentată a celor cinci fațete, interpretarea funcționează ca o polifonie de voci pe care, uneori, fiecare le accesăm pentru a întoarce pe multe părți o decizie majoră. Gloria Găitan are candoarea unei păpuși cu ochi mari și grimase naive, care surprinde stângăciile și inocența femeii mature ce redescoperă joaca. Laura Creț surprinde expresiv prin corporalitate mirarea deciziilor femeii care nu se credea capabilă de curaj și independență. Andreea Samson pigmentează replicile cu mult spirit ludic, jonglează cu ritmurile și cuvintele și dozează precis comicul cu emoția sinceră. Mirela Zeța are un tip de prezență autoritată cu sine, ambiție și nerv și oferă ipostaza credibilă a femeii în deplin control ce redescoperă voluptatea libertății revendicate matur. Smaranda Caragea e voința ce acționează, exploziv, fără a renunța nicio clipă la feedback-ul rațiunii – echilibrul stabil dintre aplomb și chibzuință se cristalizează în performanța unei interpretări paradoxale de tragi-comedie.
În ”Trei femei înalte” întâlnirea femeii cu sine are loc în formula tripticului de vârste în pragul neființei imaginat de Edward Albee – o viață retrăită în amintire, povestită cu blândețe și detașare sinelui tânăr, apoi matur; bilanțul unei vieți devine premisa unui dialog plin de feminitate, nostalgie, tandrețe și luciditate. Zsuzsánna Kovács a condus din umbră, printr-o abordare regizorală insinuantă, parcursul scenic al regresiei în trecutul acestei femei-arhetip. Prima parte a spectacolului are accente de naturalism convențional; o situație ușor de urmărit, cu replici scurte, repetitive; o expoziție care te pregătește cu răbdare pentru schimbarea de convenție realizată cu o soluție simplă și elegantă.
Cele trei protagoniste aduc în scenă o ascultare reconfortantă; comunică prin tăceri, prin micro-reacții, răspund cu o privire sau un gest abia schițat, se completează cu respect și par a-și purta de grijă una celeilalte. Fiecare vizitează cu ochii minții amintiri trăite sau povestite și construiesc o atmosferă demnă, în care nostalgia nu cade într-o melancolie cu tonuri lacrimogene, ci devine o confruntare nobilă cu realitatea unei vieți așa cum a fost. Alina Petrică are sensibilitatea tinereții pe care o reprezintă fără a o sublinia excesiv; mirarea sa, deznădejdea visurilor de la 26 de ani eșuate, tristețea de a sta față în față cu versiunile sale trecute prin viață – acest carusel emoțional dificil de asumat e parcurs cu multă stăpânire de sine, cu încasare autentică și gând interior constant, mereu atent. Mihaela Rădescu are forța interioră a unei inteligențe scenice care conduce fiecare cuvânt. Emoția pe care o aduce în scenă e concretă, contondentă; luciditatea cu inserții de fragilitate îi conturează întregul parcurs ca într-un desen în peniță al portretului acestei femei cu voință nesupusă, ce și-a jalonat destinul cu alegeri conștiente. Liliana Pană realizează o compoziție performantă și trece cu eleganță de la accentele comice ale realității senectuții la noblețea aceleiași senectuți în plan spiritual. Detaliile mâinii care nu se oprește din tremurat, vocea care nu obosește nicio clipă să fie guturală, abulia, sâcâiala, răsfățul, aceste mărci ale bătrâneții concrete sunt mijloacele prin care personajul său câștigă cu ușurință simpatia în prima parte a spectacoului. Apoi urmează sobrietatea detașată a unei ultime priviri înapoi spre o viață lungă și bogată, cu detașare, împăcare, așezarea de dinaintea ultimului bun-rămas. Și o face cu multă liniște, blândețe și feminitate.
Între o comedie actuală care te pune pe gânduri și o dramă introspectivă a trecutului există acest fir de legătură – femeia care se povestește cu mândrie pe sine, frumoasă, puternică și feminină; prin performanța celor opt actrițe din două spectacole care, întâmplător, se joacă la doar două străzi distanță.
Teatrul de Comedie
Lirda
de Leta Popescu
Regia Leta Popescu
Scenografia Bogdan Spătaru
Muzica Csaba Boros
Cu: Andreea Samson, Laura Creț, Gloria Găitan, Mirela Zeța, Smaranda Caragea
Fotografii Anastasia Atanasoska
Teatrul Mic
Trei femei înalte
de Edward Albee
Traducerea: Mihai Smarandache
Regia: Zsuzsánna Kovács
Scenografia: Corina Boboc Giorgescu
Producător delegat: Adina Chiriță
Cu: Liliana Pană, Mihaela Rădescu, Alina Petrică, Mihnea Cârjan
Grafică: Irina Maria Constantinescu și Daria Năstase
d'E-pîn-geac 