Prietenia este indispensabilă; vieții, oamenilor. Nu suntem făcuți pentru solitudine. Trăim interconectați și, ne place sau nu, depindem de ”bunăvoința străinilor” care se transformă în sprijin, umăr de nădejde, confidenți, camarazi, parteneri; ”persoana noastră”. Familia e un dat, prietenia o alegere – variabilă în timp, oscilantă în consecvență, dar omniprezentă. Avem nevoie unii de ceilalți. Fie că e construită în ani, fie că ia pauze, fie că înseamnă amintirea unui zâmbet, a unei tăceri, sau a unei îmbrățișări din suflet, prietenia e o virtute cardinală pe care ne sprijinim emoțiile, eșecurile, fericirea, deznădejdea, liniștea, fricile – simbolic și concret, ne investim prietenii cu super-puteri și suntem pe rând eroi în odiseea acestei relații cu multe sezoane și finaluri false.
Spectacolul ”Improbabil” scris și regizat de Radu Iacoban la Teatrul Act e o prismă inteligent construită prin care se reflectă imaginea unei prietenii în multiple posibilități de manifestare. Două femei – Ema (Mihaela Velicu) și Diana (Denisa Nicolae) își reiau prietenia după zece ani; în miez de noapte, după un telefon care presupune urgență și cere ajutor. Scenariul te conduce abil pe câteva piste probabile, lasă spectatorii să speculeze, să anticipeze, plantează semne voit derutante, dar și indicații de cod care se împlinesc rotund la final. Tensiunea din prima parte e un cumul al tăcerilor stinghere, al cuvintelor monosilabice suspendate într-o atmosferă incertă, lentă, care lasă timp curiozității să umple cu răspunsuri imaginate golurile create anume pentru a instala organic stângăcia reîntâlnirii dintre două prietene care nu și-au vorbit atâta timp. Savoarea vizionării constă tocmai în această concentrare constantă pe care o presupune dialogul pe parcursul căruia primești fragmente de informații pe care, inevitabil, ești tentat să le configurezi personalizat pentru a crea o imagine de ansamblu cât mai clară. Surprizele, inserturile de flash-back, supapele de umor bine ponderate și atent plasate, ruperile de ritm, schimbarea deconcertantă a convenției, alunecarea lină în alternative paralele ale deznodământului, un construct scenic ce se joacă isteț cu percepția, interogând realitatea cu mici ”glitch-uri in the matrix” ce îmbogățesc și suspansul și atenția conduc către un final greu de anticipat, ce își primește explicația în ultimele minute, sec, clar, obiectiv și cu efect deplin.
Performanța celor două actrițe de a naviga printre emoții și sentimente care se schimbă brusc odată cu linia temporală frgmentară și convenția atipică constă în autenticitatea relației speculate în cele mai mici detalii. Când sună telefonul în miez de noapte, după zece ani, și răspunzi fără ezitare rugăminții de a-ți primi prietena pierdută, premisele sunt ofertante. Aflăm odată cu Diana, cu răbdare, cu reproș reprimat, cu o curiozitate mocnită, contrariați, cu blândețe austeră, care e motivul pentru care Ema stă acum pe patul cu lenjerie albastră. Acea inconfortabilă stare de jenă, ospitalitatea formală, familiaritatea pierdută și recompusă pas cu pas, întrebările reținute, siguranța de sine aparentă – o gamă amplă de intenții intuite pe dedesubtul interacțiunii ce reînvață limbajul prieteniei se compune din intensitatea prezențelor celor două actrițe. Denisa Nicolae are concretețea de expresie a unei voințe puternice topite în aparența relaxării. Joacă subtil masca femeii independente, care suferă prea puțin pentru pirederea mamei și menționează în trecăt realizările profesionale. E un echilibru fin între ce ne arată din personajul său și ce ne arată că vrea să țină ascuns. Are forță, siguranță de sine, o tehnică bine controlată a jocului de camuflat emoțional și nu anticipează nicio secundă deznodământul surprinzător.
Mihaela Velicu are o intensitate incandescentă a emoțiilor multiple pe care personajul său le conține și le comasează într-un ghem în stomac pe care îl deșiră cu migală pentru a ne conduce pas cu pas spre adevărul acestei femei care cere ajutorul. Precipitarea agitației care ascunde o panică antrenată să tacă, ochii din care lacrimile nu curg, ci se varsă în micro-zâmbete ce liniștesc, pauze într-un debit verbal emoțional și emoționant care devoalează mai mult cu ce lasă să se întețeagă decât cu ce spune de fapt, întregul instrumentar al celei ce își revendică puterea din abilitatea de a înfrunta abuzul și viața cu masca clownescă impregnată pe chip. Trecerile abrupte de la o situație la alta, distanțele de cădere spectaculoase dintre schimbările de convenție, naturalețea fragilității rănite cu cioburi de revoltă, portretul în clar-obscur al acestei victime-super-eroină sunt câteva dintre atuu-urile de meșteșug pe care le folosește în performanța pe care o realizează pe scenă.
Indicațiile de cod presărate în spectacol, imaginea circulară ca semn de convenție teatrală care leagă începutul și sfârșitul spectacolului explicând și vizual deznodământul surpriză, rezolvările simple de lighting design care subliniază schimbarea convenției și sporesc acuratețea clarității sunt mijloace elegante pe care Radu Iacoban le inserează pentru a spune simplu o poveste complicată în structura pluristratificată. Salturile în timp și ramificațiile posibilităților suprapuse devin ingredientele folosite cu măsură ce rafinează și oferă profunzime.
”Improbabil” este un spectacol ce nu trebuie povestit sau explicat – odată devoalate serpentinele de sens și mesaj experiența vizionării ar fi viciată. Tocmai această mirare constantă, încercarea personalizată de înțelegere în timp real a situației concrete, mirarea și, poate chiar șocul final, sunt motivele pentru care demersul scenic devine mai mult decât o poveste despre prietenie.
Teatrul Act
Improbabil
de Radu Iacoban
Cu: Mihaela Velicu (Ema), Denisa Nicolae (Diana)
Regie: Radu Iacoban
Scenografie: Tudor Prodan
Muzică: Aida Šošić
Photocredit: Nicolae Burcă
d'E-pîn-geac 