”Bună. Sunt Alina și am FOMO de teatru de 22 de ani.”
Fear of missing out – teama de a nu rata, de a rămâne în urmă, de a nu fi la curent, de a pierde ceva ce li se întâmplă altora, ce a nu ști ce cunosc ceilalți. Prin 1996 a apărut prima dată acest simptom, legat mai întâi de rețelele de socializare, provocând anxietate în interacțiuni sociale. Apoi au fost derulate studii, cercetări și astăzi pare ceva firesc. Cantitatea gargantuescă de informație pe care o măcinăm continuu fără să o fi cerut ne ține captivi în fluxul de grabă mentală inconștientă. Ne dăm tot mai multe teme, ni se pretind tot mai multe calități pentru a bifa căsuțele ”vieții de succes”. Mănânci sănătos, petreci timp în natură, citești măcar 30 de minute pe zi, faci sport măcar 45 de minute, practici mindfulness, ești priceput la parenting, ești empatic, ai o viață socială, salvezi planeta, reciclezi, ai văzut toate sezoanele din cele mai de succes seriale de pe toate platformele, ai văzut în cinema toate blockbusterele, ai conștiință civică, ești implicat în cauze pentru care militezi, faci voluntariat, alergi la maratoane pentru cauze nobile, ai luat bonusul la job, ești sufletul petrecerii, te îmbraci cool, ai mâncat măcar o dată la locurile virale online din oraș? Și mai ce? Primim atâția stimuli și atâtea „sfaturi” pe care nu le-am cerut niciodată încât aproape că viața nu ne mai aparține – din inerție încercăm trucuri, rețete, stiluri de viață, creme, pastile și campanii gândite de-a gata pentru noi; Internetul știe exact ce ni se potrivește tuturor și, ca să nu rămânem în urmă, ne conformăm docili și epuizați.
Dar de ce FOMO de teatru? Cum se manifestă această teamă într-o zonă de siguranță, destinată culturii, relaxării, “timpului de calitate”? Simplu – când ceea ce pentru spectatori e o alegere de petrecere a timpului liber pentru tine e profesie, e foarte posibil ca workohoolismul corporatist să se traducă și în limbaj teatral. Regizorii pot dezvolta FOMO de relevanță – odată ce spectacolele lor sunt apreciate, lăudate, premiate, există tentația de a repeta estetici, teme și ”rețete” de succes pentru a nu pierde acest val de simpatie și glorie. Reiei, involuntar, poate, ce a funcționat atunci când ai primit aplauze și ovații pentru a nu risca să superi publicul devenit ”fan”. E nevoie de curaj să rupi acest ciclu, să găsești resorturi de creativitate și să redescoperi autenticitatea interesului tău fundamental pentru noi modalități de expresie. Teama de a nu pierde un statut e tot un fel de FOMO.
Actorii au cel mai evident FOMO – roluri, șanse, întâlniri. E o teamă profesională justificată de cronometrul care ticăie pentru fiecare personaj. ”Dacă nu joci Julieta până la 30 de ani, gata, mai aștepți Lady Macbeth la 40 și Mutter Courage la 50”. O accidentare te poate ”costa” ratarea unui casting. Se tot vorbește despre goana între repetiții și ”lipsa de seriozitate” a celor care aleargă între roluri și încurcă proiecte. Mai ales când ești tânăr, cum poți alege ce e mai potrivit pentru viitorul tău? Încerci să ajungi peste tot pe unde ți se oferă șansa de a lucra sperând că următorul rol va fi marea ta victorie. Și sacrifici și sănătate, și viață socială, poate chiar calitatea potențialului tău; pentru a nu rata oportunitǎți. ”Fear of missing out” pe bune, ce își pune amprenta pe cariera, sufletul și încrederea în tine.
Există, desigur și FOMO al spectatorilor, manifestat recent în vânătoarea pentru bilete cumpărate compulsiv. Când ai norocul de ”a prinde loc în coadă” apeși pe bulinele colorate ce reprezintă locurile din sală ca pe aparatele de jocuri de noroc și endorfinele se eliberează în corp atunci când finalizezi plata și primești mailul de confirmare de parcă vezi ”lămâie-lămâie-lămâie” și monedele încep să zornăie; Jackpot! Ai cumpărat 10 locuri. Abia după ce trece beția succesului te gândești ce urmează să faci cu ele. Cantitatea de spectacole achiziționate poate deveni mai importantă decât calitatea experienței în sine din sala de spectacol. Antrenamentul spartan de vizionare-maraton poate duce la o epuizare a receptării și există posibilitatea de a ți se toci și entuziasmul, dar și busola estetică. Obosești; și e normal. Iar, ca la orice dependență, doza cere a fi ajustată constant pentru a mai oferi aceeași plăcere.
FOMO-ul criticului de teatru are câte ceva din toate trăsăturile de mai sus: ratezi o premieră și articolul tău ajunge prea târziu; s-a spus deja tot ce era de spus. Mai are rost să scrii? Ești bolnav și nu mai poți fizic să mergi la un spectacol unde ai confirmat deja că vei fi prezent. Te simți vinovat și uiți că ești, totuși, om. Ai prins un pic de tracțiune și pare că opinia ta are relevanță – dacă trebuie să iei o pauză, când vei relua activitatea cât va dura până când vei conta, cât de cât, din nou? Sunt trei festivaluri deodată – cum faci să ajungi la toate, cum reușești să te teleportezi în trei colțuri ale hărții și cum alegi? Dacă te afli într-o ipostază profesională care presupune să decelezi, să compari și să curatoriezi premierele unei stagiuni întregi e și mai și. Anul are 365 de zile și, e foarte posibil, ca spectacolele să fie mai multe. Vina tragică te cuprinde și hybrisul la fel. Ai un eveniment în familie, e un concert al unui artist din străinătate pe care îl asculți de mic, rulează cel mai nou film dintr-o franciză pe care o urmărești din liceu; da, dar e și o premiră exact atunci. Ce faci? Resimți anxietate și oriunde vei fi, sentimentul că ratezi ceva important e acolo, cu tine.
Desigur, exagerările și dramatismul acestor exemple sunt voite. Nuanțele fac diferența între aceste scenarii ce pot părea improbabile și realitatea fiecăruia. Nu toți ajung la paroxism dostoievskian tremurând cu sudoare rece pe frunte ca nu cumva să piardă spectacole, șanse, faimă și premiere. Dar FOMO în teatru există – mai motivat, mai alintat sau mai ficționalizat. Așa cum în excursii alergi între obiective și documentezi cu poze tot, ca nu cumva să îți spună prietenii ”Vai, dar tocmai x tablou nu l-ai văzut” sau ”E, păi ai fost degeaba dacă nu ai ajuns în X loc”, la fel cum scrollezi pe social media pentru a nu spune, Doamne-ferește, ”Nu știu” când ești întrebat dacă ai văzut ultima postare despre X subiect, la fel se întâmplă și în bula numită teatru.
Sunt Alina, am FOMO de teatru de 22 ani, FOhMO – fear of had missed out – spectacolele pe care nu am putut sǎ le vǎd din cauzǎ cǎ nu eram nǎscutǎ sau la grădiniță, și resimt anxietate pentru că nu am văzut, încă, toate premierele din stagiune. Dar mǎ tratez.
d'E-pîn-geac 