Există un adjectiv în limba engleză fără un corespondent direct în traducere – unapologetic. E nevoie de multe cuvinte pentru a explica printr-o sintagmă cum cineva nu prezintă semne de remușcare sau regret. La fel e și Till Lindemann: unapologetic și greu de surprins în vorbe ale cuiva care pe lângă deprinderile analitice din sfera artelor spectacolului mai e și fan. Așa că eu, foarte ”apologetică” din fire, îmi scuz de la început limitele pe care mi le recunosc și am să-mi spun povestea așa cum e ea.
Se făcea că undeva într-o urbe liniștită nouăzecistă dintr-o țară gri, o copilă de 11-12 ani primea de Moș Nicolae CD-ROM Rack pentru Pentium II-ul primit cu doi ani în urmă la aniversare. A fost sărbătoare în familie. Odată cu această cutie magică instalată în ”calculator” a apărut în gospodăria de la parterul blocului de cartier și primul CD cu vreo 200 de melodii pe care mama a scris caligrafic cu o cariocă albastră ”MUZICĂ”. Cercul de aluminiu a intrat la locul lui în sertarul care arăta ca suportul filtrului de cafea și programul Winamp a revelat o listă lungă ordonată alfabetic de nume scrise cu verde. Între ”Drumurile noastre – Dan Spătaru” și ”Era – Ameno” apărea ”Du hast – Rammstein”. Nimeni din familie nu știe germană; nici Google nu se inventase și copila nu era suficient de curajoasă pentru a întreba învățătoarea la școală sau mătușile venite în vizită ce spune vocea aceea răgușită pe care o ascultă la căștile cu fir meșterite de bunicul ei. Dar o asculta cu volumul la maxim. Pe repet. Vocea aceea, aș spune azi, o hipnotiza acustic pe copilă. Și hipnotizată a rămas până a venit viața peste ea. Acesta a fost prologul.
Nu am mai ascultat Rammstein din liceu. La primul lor concert în România, în 2010, țin minte că m-am codit să merg cu regret. La fel am făcut și cu Red Hot Chilli Peppers doi ani mai târziu. Mă vedeam prea ”din alt film”; nu arătam cum trebuie pentru concerte rock. Pe scurt – speriată și anxioasă. Am mai dat din când în când peste clipul de la ”Deutschland” sau câte un moment din concertele iconice cu flăcări de peste tot și becuri în gura lui Till. Am crezut că mi-a trecut vremea pentru dat din cap și am început să ascult balade și songuri din musicaluri. Acesta a fost un moment de respiro.
Și într-o zi de vară, pe o canapea stacojie, o prietenă cu suflet mare și cea mai iubitoare pisică Sphinx, din vorbă în vorbă, la cafea, zice ceva de Rammstein. Știți madlena lui Proust? Așa a fost pentru mine acel moment declanșator acompaniat de ”Jardin des larmes”, colaborarea dintre Zaz și Till Lindeman de care abia ce aflam atunci și acolo. Am recuperat în câteva luni, ca o elevă silitoare, albume, proiecte, clipuri, ani de ignoranță. Și tot prietena mea cu suflet bun, iubitoare fidelă a lui Till, nu fugară ca mine, e cea căreia îi datorez curajul de a merge la ”rockăreală” pe post de cadou de Crăciun în avans. Acesta a fost momentul declanșator.
Am ajuns la Romexpo înaintând la propriu printr-un Târgul de Crăciun pestriț și kitschos așa cum îi stă bine oricărui bâlci și evitând cu bună știință intrarea la Gaudeamus. Acest eclectism e o prefață paradoxal ideală pentru nonconformismul autentic al personalității teatral-excesive a rock-starului cu voce hipnotică. ”Meine Welt” e un concert de metal industrial; da, e și asta. Dar dincolo de ce scrie în prezentarea sintetică pe site-ul oficial, dincolo de cât de familiar ești cu universul acestei culturi muzicale, show-ul în sine are atâtea paliere încât merită un nume inventat anume. Visul treaz horror-pornografic al unei minți perverse cu suflet introvertit de copil obraznic care face prostii pentru a se feri de lumea largă arătând tot ce poate imagina mai respingător ca pe un ecran de protecție în spatele căruia își ascunde fragilitatea. Numai fragil nu ni se arată Till Lindemann care aruncă în public cu torturi-simbol și catapultează dorade peste fani. Excesul caracteristic de imagini șoc, organele genitale expuse în video-uri grotești supradimensionate și supra-realiste, acel gore de artă pe care îl surprinde cu înspăimântător de multă imaginație și voluptate – lumea lui Till așa cum o mărturisește și în versuri, muzică și vizual e ”prea mult” pentru a fi doar atât. A face artă din urâțenie și scârbă nu e ceva nou. Special e felul personal contorsionat prin care Till Lindemann aduce tot acest cortegiu hidos în fața publicului cu umor și relaxare. E foarte teatral, mai ales teatral.
Iar publicul pare țintuit. Nu știu dacă speriat, mirat, oripilat, dar cu siguranță atent. Aproape respectuos. O masă buimăcită de spectatori dă din cap la cuvintele în limba germană pe care, cel mai probabil, nu le înțelege în întregime. Nu credeam ca la un concert rock majoritatea oamenilor să fie așa cuminți. Efectul hipnotic al lui Till Lindemann nu a rămas în căștile mele cu fir din dormitorul copilăriei. Se propagă cu o forță cathartică incredibilă prin personalitatea lui atât de … ”unapologetică”. Aceasta a fost desfășurarea acțiunii.
Punctul culminant, pentru mine, nu a fost nici ”Fish on”, nici ”Ich hasse Kinder”. Speram să existe în setlist și ”Tanzlehrerin”, un tango despre fanteziile nu tocmai romantice ale domnului Lindemann cu profesoara de dans. Când am auzit primele acorduri ale chitării am chiuit; involuntar. Ca o fană adevărată. Și m-am bucurat din toată inima ca o fană adevărată. Și am cântat în germana mea fonetică vers cu vers și am și filmat cu telefonul – clișeul perfect. Dar, mai important – nu mi-a păsat și m-am simțit liberă ca atunci când aveam căștile cu fir pe urechi în dormitorul copilăriei.
Concluzie nu am. Pentru că o poveste e mai interesantă atunci când finalul rămâne deschis. Știu, doar, că las puncte de suspensie pentru oricine are nevoie să le completeze cu propria libertate regăsită și nostalgie recuperată – unapologetic și fericit…
d'E-pîn-geac 