E multă tristețe în jur; în viețile oamenilor și ale girafelor, probabil. Privim speriați, circumspecți unii la alții, pe sub sprâncenele încruntate; am uitat cum să ne privim; pentru că ne e frică de ce putem găsi în ceilalți. Facem negoț cu ”bani furioși”, ne mințim unii pe alții cu reclame false și sorbim blazați din bolurile de plastic supe la plic. Ne spunem cuvinte culese din dicționare când vrem să facem impresie bună și ne rezumăm viețile pe post-it-uri mototolite. Ne grăbim să ne facem oameni mari și puternici, iar pe copilul cu ochi ce încă mai știu ce înseamnă curiozitatea și iubirea îl lăsăm în grija urșilor de pluș. Dar, uneori, în viețile oamenilor (și ale girafelor) e loc și pentru un răgaz de bucurie. Iar acel răstimp poate curăța de vină și păcate sufletele maculate care mai caută timid lecții de iubire.
Spectacolul ”Triștețe și bucurie în viața girafelor” de Tiago Rodrigues, montat de Edda Coza și Dan Coza în co-produția dintre Asociația Tangent, Teatrul Mic din București și Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău alege să spună povestea zilei în care o fetiță de 9 ani se maturizează într-un drum inițiatic-simbol cu lumină; și emoție. La o primă vedere, textul lui Tiago Rodrigues te ține la distanță și propune o privire ca printr-o dioramă atent curatoriată. Mai degrabă distanțat, ermetic, obiectiv și frazat anume pentru a evita edulcorările, scenariul de joc pare dedicat unui joc inside-out, distanțat și voit criptic. Regia Eddei Coza și a lui Dan Coza găsește, însă, o convenție plină de căldură și reușește să convertească acest parcurs discursiv cu ritm de expunere într-o fabulă despre purtare de grijă și joacă. Într-un apartament căptușit cu covoare moi, un tată inventează o lume întreagă de aventuri pentru ”girafa” lui pe care o învață cu răbdare și spirit ludic despre lumea largă.
Spectatorii sunt jucăriile de pluș ordonate pe scaune pentru a fi publicul disertației școlare a unei fetițe de nouă ani și câteva luni; asistăm la repetiția generală a eseului cu nume provizoriu ”Tristețe și bucurie în viața girafelor” din ipostaza de martori pufoși, odată ce intrăm în convenția de a ne asuma identitatea jucăriilor de pe scaune. Alina Petrică (Girafa) ne întâmpină cu privirea copilei entuziasmate care prezintă mândră și emoționată teza ei despre ascendenți și descendenți și ne transformă încă din primul monolog, în partenerii ei de joacă. Gabi Costin (Bărbatul care mi-e tată) o ajută, o încurajează, ocrotind-o pas cu pas, în joaca serioasă de-a viața după moartea mamei. Vlad Ionuț Popescu (Judy Garland) e ursul de pluș în mărime naturală, cu sindrom Tourette, care vorbește spurcat și așteaptă să fie ucis odată ce fetița va crește. Acest trio improbabil devine familia pe care ajungi să o iubești.
Scenografia compusă din decorul Andreei Tecla și costumele Mariei Ștefănescu echilibrează elementele concrete cu texturi și inserții simbolice care compun un univers casnic deloc formal. Post-it-urile rămase moștenire de la ”Femeia care mi-a fost mamă” plecată dintre noi anvelopează această lume tristă în care ”Bărbatul care mi-e tată” caută să regăsească bucuria vieții, în ciuda suferinței. Lighting-designul semnat de Tony Macpela e tot un joc de umbre și culori în care lanternele și instalația de becuri creează impresia unei improvizații casnice pentru o joacă matură. Muzica lui Adrian Piciorea remodelează acordurile din ”Somewhere over the rainbow” și umple liniștea cu accente când ludice precum personalitatea solară a protagoniștilor, când triste precum realitatea. Întreaga atmosferă are acea fragilitate a jocurilor de copii care se iau în serios odată ce intră în rolul personajelor preferate. Girafa are o lumea întreagă în apartamentul ei, iar o cortină din cearceafuri îi e suficientă pentru a crea un spectacol de gală pentru spectatorii ei de pluș.
Candoarea constantă din jocul actorilor e liantul care armonizează energiile și respirațiile celor din sală; devenim nu doar martori ai unei povești cu un tată văduv și fetița lui orfană de mamă, ci plonjăm în propriile introspecții din universul copilăriilor uitate. Sunt multe borne care ghidează acest parcurs regresiv într-un timp al inocenței intime. La final, după ce Girafa a depășit capcanele inerente din interacțiunile cu tipologiile-clișeu ale toxicității prezentate cu umor și auto-ironie, ca lecții pentru un viitor mai puțin capitonat cu grijă paternă, când e timpul ca ursulețul de pluș să își primească moartea cerută, odată cu imaginea lentă a acestei crime simbolice (care e prea frumos rezolvată regizoral pentru a fi deconspirată explicit aici) fiecare spectator are șansa de a revizita, sensibil și mijlocit teatral, propria vamă a maturizării. Te simți și tu ținut de mână de un părinte imperfect, dar plin de bune intenții, care descoperă cum să meargă prin viață la pas cu fiica lui, nu ca un gardian, nu ca un tutore, nu cu manualul de parenting învățat pe de rost, ci ca un prieten blând, care greșește, desigur, din când în când, prezent și răbdător, plin de iubire și umanitate.
Vlad Ionuț Popescu joacă echilibrat derapajele paradoxale ale personajului său. Nu devine nicio clipă respingător, ci, dimpotrivă, găsește motivație pentru anxietatea și reacțiile violente în limbaj. Judy Garland e ursulețul de pluș pe care orice copil isteț și l-ar dori drept companion; un înveliș moale cu personalitate pregnantă, care ascunde un suflet sensibil abia întrezărit în lacrimile din ochii luminoși de sub blana smotocită.
Gabi Costin păstrează constant acea grijă paternă în fiecare ipostază voit caricaturală pe care o atribuie personajelor pe care le interpretează. Cel mai performant moment din spectacol e, poate, dialogul imaginar cu soția absentă, atunci când tristețea personală ce îi sugrumă cu lacrimi vocea trebuie acoperită blând cu jocul de personaje de dragul fetiței lui. Cu micro-expresii, tonuri și gesturi- tic pentru fiecare personaj, într-o alternanță ludică savuroasă, universul bogat pe care îl aduce în scenă e motivul pentru care funcționează până la capăt această propunere de a miza pe emoția unui text aparent scris tocmai pentru a eluda patetismul.
Alina Petrică reușește să fie fetița-girafă; nu femeia care o interpretează. Investește cu credință în personajul său și nu arată publicului cum o joacă pe această copilă, nu construiește o mască pe care o etalează doar din intonație și manierisme, ci devine pentru două ore acel copil isteț și bun, care învață să descopere lumea prin joacă. Se încurcă voit, se amuză, se corectează, ca un copil, se alintă și se supără ca un copil, iubește și se miră ca un copil, e acel copil fără nicio rezervă, fără niciun artificiu. Ai toate motivele să te ridici din scaun și să o îmbrățișezi, dar rămâi cuminte la locul tău pentru că are un tată și un urs de pluș care îi poartă de grijă.
”Tristețe și bucurie în viața girafelor”, la Teatrul Mic este spectacolul care, în prag de Crăciun, încălzește ca o ciocolată caldă o realitatea gri și ploioasă. E ca ninsoarea pe care o aștepți să curețe cu un pic de bucurie murdăria zilelor ce vin la rând; e rece, știi că va trece, dar o privești fericit pentru o clipă și o lași să ți se aștearnă în suflet ca pe o plapumă care se va topi curând. E tristă viața oamenilor; și a girafelor, probabil. Dar, din când în când, există câte o bucurie – și pentru oameni și pentru girafe. Trebuie doar să mai ai pe undeva o jucărie de pluș pe care să o îmbrățișezi cât să îți aduci aminte cum era înainte ca omul mare care ai devenit să o ucidă.
Teatrul Mic
Tristețe și bucurie în viața girafelor
de Tiago Rodrigues
traducere Ana Maria Mihăilescu
Distribuție:
Girafa: Alina Petrică
Bărbatul care mi-e tată: Gabi Costin
Judy Garland: Vlad Ionuț Popescu
regie: Edda Coza și Dan Coza
decor: Andreea Tecla
costume: Maria Ștefănescu
coregrafie: Mariana Gavriciuc
muzică și sound design: Adrian Piciorea
lighting design: Tony Macpela
graphic design: Karla Broșteanu
asistență coregrafie: Anca Stoica
design păpuși:Ana Crăciun Lambru și The Puppet Masters
voice-over:Ana Bianca Popescu
teatrolog:Daria Ancuța
fotografii: Cosmin Kleiner Stoian
regie tehnică și recuzită: Felicia Jighiuță lumini: Milena Muranyi sunet: Daniel Octavian Nae sufleor: Elena Preda decor: Clara Pop, Răzvan Mihai Plăiașu, Gabi Renate comunicare: Ruxandra Sitaru, Bianca Munteanu mașiniști: Cristi Velicu, Orest Stoian, Dumitru Enache cabiniere: Nicoleta Radu, Mihaela Iuhaș, Ramona Ursan croitorie: Flory Cucu plasatoare: Andreea Drăgan și Loredana Fieraru
Tristețe și bucurie în viața girafelor este un proiect coprodus de Asociația Tangent, Teatrul Mic din București și Teatrul „Alexie Mateevici” din Chișinău. Proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).
d'E-pîn-geac 