Nu, în copilărie nu am crescut ascultând musicaluri; asta dacă excludem ”Veronica” și discul de vinil cu ”Eu, tu și Ovidiu”. Nici în adolescență nu cred că ”The wall” se încadrează neapărat în listă. Dar, de când am fost trei zile la rând la cinematograf la ”Mizerabilii” să îl plâng pe Hugh Jackman – Jean Valjean fără gheare de adamantium, am rămas contaminată. Și, totuși, nici ”One day more”, nici ”I dreamed a dream” nu mi-au fost pe rând sunet de alarmă dimineața și nici ton de apel. Au trecut 17 ani de când am învățat în mai puțin de o zi ”Les temps des cathedrales” din ”Notre Dame de Paris” pe care urma să o cânt alături de colegi de la calsa de actorie la o lansare a unei cărți la care contribuisem în etapa de redactare; până la urmă nu a mai fost cazul pentru că autoarea a uitat să mă enumere când a enumerat mulțumirile. Dar nici nu mi-a părut rău, nici nu m-am supărat – melodia era așa frumoasă încât a fost mai bine să o cânte cei care chiar știau cum, fără să o stric eu cu entuziasm. Și tot atunci ”Belle” a ajuns tonul meu de apel preț de ani buni și dimineața mă trezea vocea lui Garou care mă îndemna ”Danse mon Esmeralda” – când am găsit, în sfârșit, ”Drago” cântat de Maria Buză a trebuit să renunț la Garou.
Am rămas, însă, cu o dorință nespusă și o promisiune către mine însămi: dacă vreodată o să am posibilitatea să văd live spectacolul ”Notre Dame de Paris”, o voi face. Și vara trecută m-am entuziasmat iar când am aflat că urma să ajungă la București show-ul în care Frollo e interpretat de Daniel Lavoie însuși. Când am văzut, însă, datele stabilite pentru luna ianuarie m-am speriat puțin: tot demult, prin 2012, am asurzit preț de două luni pe partea stângă după un spectacole Cirque du Soleil la Romexpo. Așa că am amânat să iau bilet. Până când am primit un semn. Toată vara am ascultat o melodie, și am cântat-o, și am plictisit vecinii cu ea: ”Era già tutto previsto”, decoperită în filmul lui Sorrentino, ”Parthenope”. Riccardo Cocciante și pianul său mi-au acompaniat antrenamente, drumuri cu trenul, mers pe jos, cumpărături, spălat de aragaz și gătit de tocănițe. Și, într-o bună zi, undeva prin toamnă, semnul s-a ivit: aflu că el, Riccardo Cocciante, e compozitorul muzicii de la ”Notre Dame de Paris”; în ignoranța-mi știam doar de Luc Plamondon, autorul versurilor. Bum! Din câteva click-uri am luat biletul și am așteptat cuminte să vină 15 ianuarie, ziua primului show.
Când povestești despre împlinirea unui vis nu se cuvine să acorzi pere mult spațiu și atenție detaliilor organizatorice care aproape l-au spulberat; dar ar fi de menționat frigul împotriva căruia eu eram pregătită și sufletește și concret cu straturi-straturi de haine, dar care i-a luat prin surprindere pe alți spectatori mai puțin încercați. Nici amplasarea scaunelor pe un singur nivel, unul în spatele altuia, nu e tocmai o bucurie; iarăși norocul a făcut ca doamna din fața mea să renunțe la fesul cu moț pe care îl purta – altfel în loc de vis vedeam doar moțul. Nici la gradene, la etaj nu era mai plăcut pentru cei care au fost nevoiți să își contorsioneze corpurile în cochilii de plastic care deservesc stadioane și nu săli de spectacol. Apă, ceai, suc – toate la ”doar„ 15 lei, la care puteai ajunge doar în urma experienței tradiționale numită ”coadă” formată la cele 2 puncte de vânzare. Dar acesta e tot efortul și timpul pe care sunt dispusă a-l acorda descrierii contextului care era cât pe ce să îmi strice bucuria.
Odată început spectacolul muzica e funcționat ca madlena lui Proust și m-a transportat într-un spațiu sigur al emoțiilor care îmbrășișează cu tandrețea bunului prieten. Am închis ochii și am văzut fațata Catedralei Notre Dame așa cum a rămas în memoria mea afectivă de aproape 20 de ani, când am stat o oră, fericită, în fața ei. Când i-am deschis, garguii tocmai se arătau în vârfurile turnurilor și Gringoire (Gian Marco Schiaretti) ridica pânza-cortină cu un semn al mâinii. A urmat o călătorie mai degrabă personală printre cântecele preferate, curiozitatea autoreferențială asupra propriilor emoții. Anticipam la versurile ”Le ciel d’Andalousie/ Vaut-il la peine/ Qu’on y revienne” din ”Bohémienne” imaginea cerului cum nu l-am mai văzut niciodată de atunci, dintr-o zi de vară de la Monserrat, sentimentul unic de îndrăgostire de Domul din Florența la ”Parlez-moi de Florence/ Et de la Renaissance/ Parlez-moi de Bramante/ Et de „l’Enfer” de Dante”, cântecul care strânge în 3 minute un întreg curs de istoria artei, civilizației și contextualizează întreg spectacolul și cântecul meu preferat, improbabilul ”Ou est-elle?”. Nu, nu ”Belle”, nu ”Les temps des cathedrales”, ci acest trio de voci masculine care cântă armonic nuanțele iubirii și înfrigurării în fața pierderii ei. Are o vulnerabilitate aparte, o neputință fragilă care unește trei voințe atât de opuse. De fapt, e foarte uman.
Dar, chiar și când trăiești un vis, nu trebuie neapărat să ai receptarea amorțită în reverie. Am auzit desincronizările dintre Gian Marco Schiaretti (Gringoire) și corul din înregistrare, mi-a părut rău de ultimele note imprecise ale lui Angello del Vecchio (Quasimodo) exact de la refrenul final, după ce fusese impecabil tot spectacolul și am nu am putut fi cucerită de scenografia concepută acum aporpae 30 de ani. Coregrafia, însă, spectaculozitatea inserturilor acrobatice și dezvoltarea pe verticală a acțiunii e cât se poate de proaspătă, încă, iar performanța dansatorilor e cea care poartă impactul vizual necesar unei experiențe cu adevărat impresionante.
Dar, cum orice vis își are momentele lui de neuitat, pe care le ții minte mult după ce te trezești (chiar dacă te uiți la fereastră când deschizi ochii și riști să uiți ce ai visat), la ”Notre Dame de Paris”, pentru mine au fost două asemenea clipe: Daniel Lavoie (Frollo), la 76 de primăveri, la 28 de ani de la premieră, atingând toate notele din ”Etre prêtre et aimer un famme”, cu o transfigurare paradoxală între tarele personajului și motivația lui interioară sinceră și profund umană; cu o expresivitate vocală în interpretare plină de tandrețe, maturitate, tehnică și emoție.
Și finalul. Supriza care a dat sens plenar semnului pe care l-am primit atunci când am cumpărat biletul. Nu știam, nu anticipam și nici nu speram ca Riccardo Cocciante să însoțească spectacolul. În copilărie, când am văzut imaginile cu fanele în extaz de la concertul lui Michael Jackson, nu înțelegeam de ce sunt așa dezlănțuite. Am înțeles pe 15 ianuarie, la Romexpo, când am fost fericită cu adevărat să îl văd pe acest artist în fața mea; simplu, emoționat, mulțumind echipei și spectatorilor cu un refren despre iubire cântat a cappella. Și fericită am plecat; buimacă și fericită. Visul a fost frumos.
d'E-pîn-geac 