Avem nevoie de iubire; de iubire și de frumos, în viețile noastre repezite de angoase și confort. Nu doar ritmurile vieții și lumea întreagă se modifică prin secole de evoluție și progres – și iubirea, și frumosul, și felul în care le percepem. Nevoia, doar, rămâne aceeași. Jindul, dorul, tentația, pulsiunea care face sângele să curgă mai repede prin corpuri ce resimt plăcere, pericol, dorință și extaz. Iubim diferit de la o modă la alta, iar frumusețea poate fi de-a dreptul hidoasă. Există, însă, un loc comun al hedonismului plenar, un spațiu sigur al întâlnirii cu frumusețea iubirii dincolo de cutume, estetici, conveniențe și dicteuri sociale moștenite conștiincios – în artă. La adăpostul cuvintelor exprimate artistic prin forme, limbaje, expresivitate, sonorități, mișcare, prezență, în ”minciuna” artei iubirea frumoasă există liberă și deplină, oferind curajul de a fi celor care îndrăznesc să o admire față în față.
Spectacolul ”De Profundis” după Oscar Wilde, creat de Răzvan Mazilu, produs de Teatrul Stela Popescu, prezentat în Sala Oglinzilor de la Muzeul Național de Artă al României, este expresia împlinită a frumuseții artistice închinată unei iubiri dincolo de timp. Cobori la propriu în adâncul unui spațiu din altă lume, cu aer princiar și treaptă cu treaptă te desprinzi, parcă, de superficialitatea diurnă a lumii grăbite. Pătrunzi cu băgare de seamă prin penumbre spre lumină, într-un templu al decadenței, al luxului, al exceselor, al unui baroc închistat în fiecare firidă; o cameră mortuară a unei iubiri damnate, somptuoasă, conservată intact în amintire, a cărei fast e perpetuat prin forța de seducție a unei povești la limita credibilului. Pe sub porticul doric se face trecerea dintr-un hol de muzeu în lumea umbrelor – siluetele spectatorilor luminate violent din față devin spectre cărora li te alături odată intrat între cele 26 de coloane, 4 candelabre și 11 oglinzi.
La masa-simbol imaginată de Oana Micu drept altar, catafalc, pat de plăceri, ring de dans, cale spre sine, festin orgiastic al simțurilor toate, Lordul Alfred Douglas (Tudor Cucu-Dumitrescu) își contemplă oaspeții-martori ai delirului său vinovat, spovedanie mincinoasă, pledoarie în căutarea unei sentințe izbăvitoare de vină. Flori uscate împodobesc ce va fi fost un ospǎț de plăceri și voluptate într-un trecut pierdut al unei iubiri ardente. Pânze de păianjen stau mărturie pe candelabrele elegante drept vestitori ai unei lumi apuse. Între oglinzi și fum, ca într-un număr de magie, Bosie cel însingurat în fața propriei pieiri iminente în uitare, invocă solemn, ritualic, spiritul unei tinereți arse de patima unei iubiri mai grandioase decât lumea strâmtă dintre legile scrise de minți reci și practice. Pagină cu pagină, așa cum Oscar Wilde și-a scris în temniță scrisoarea-confesiune, prietenul-companionul-iubitul Bosie citește rândurile scrise cu cerneala însingurării dintr-o celulă a închisorii Reading. Deschide ca pe o rană plicul și odată ce extrage prima foaie ca într-o naștere grea, o lacrimă se prelinge pe obrazul pudrat, de sub genele îmbibate cu tuș negru. Acea primă lacrimă scursă în ritmul bătăilor inimilor ce se sincronizează cu notele ariilor de operă îl reînsuflețește preț de o ultimă aducere-aminte pe Oscar Wilde (Răzvan Mazilu) care inundă cu farmec și iubire întregul spațiu.
Acest dialog dintre cuvânt și dans al celor doi te plasează în ipostaza unui aproape-intrus într-o lume menită inițiaților. Precum personajul lui Tom Cruise din ”Eyes wide shut” ai ajuns în mijlocul unui ritual sacru și te lași impregnat de energia magnetică pe care o degajă. Dogorește acest spectacol, cu fiecare gest, fiecare cuvânt; intensitatea în crescendo, alternată cu tăceri în care durerea țâșnește din priviri și urlă din respirații, atinge puncte culminante ale unor descărcări erotice și emoționale profund umane. Aceste adâncuri pe care le explorează textul propriu-zis al scrisorii controversate și celebre și spectacolul de-o potrivă necesită o libertate creativă absolută; curajul de a fi în numele iubirii împotriva dictatelor sociale și al frumosului ca stare de spirit. Tangoul folosit drept vehicul al îndrăgostirii, pașii care se împletesc în piruete și mâinile care se caută în prize frânte, ochii fixați în ochii celuilalt, care declară ce cuvintele infirmă mincinos, un tango ca o luptă virilă cu voința lucidă, un tango ca o îmbrățișare imposibilă la infinit – poate, cel mai intens tango dintr-un spectacol de teatru.
Răzvan Mazilu realizează performanța prezenței – nu doar prin coregrafie, nu doar prin dans, gest și ritm. Intensitatea pașilor săi, eleganța rotirii gâtului, ochii ce privesc până în suflet; e ca un car alegoric închinat iubirii, sacrificiului, iertării și frumuseții interpretarea sa. Un umăr dezgolit în contre-jour și expresia plenară a fragilității în fața morții se relevă cu grația unei sculpturi de Canova. Degetele mâinilor sale încleștate ca ghearele unei păsări de pradă la vânătoare ce își revendică trofeul descriu pasiunea pe care o investește insațiabilul Wilde în arta seducției la rang de religie. Trupul răstingnit pe un soclu strălucitor, expus ca o raritate între barele unei cuști ce nu poate conține deplin spiritul gargantuesc ce își depășește veacul, devine o pieta incompletă ce conține emoție extrapolată prin auto-citarea la rama în care Răzvan Mazilu îl coregrafia pe Dorian Grey în spectacolul de acum mai bine de 20 de ani de la Teatrul Odeon.
Tudor Cucu-Dumitrescu are o maturitate glacială în parcimonia inițială prin care își ponderează și alege, parcă, postura, cuvintele și gesturile care să îl instaureze drept instanță ordonatoare. Parcursul său e o verticală descendentă spre umanizarea deplină prin fragilizare, căință și iertare. E jalonat precis cu supape armonizate în total control – furie, candoare, neputință, durere, pasiune, eliberare și împăcare – și ajunge cu voluptate spre destinația finală, mână în mână spre lumina unei eternități necunoscute, dar spre care doar împreună se poate accede. Și dincolo de cuvintele a căror sonoritate rămâne ca un tatuaj în memoria afectivă, e ascultarea lui – spectacolul deplin al morții iubitului ne-iubit e rotunjit de oboseala amestecată cu regret, frică și tristețe conținute în spatele unui zâmbet (în)frânt.
”De Profundis” e o experiență a simțurilor ce dor spre a vindeca emoții interzise. Îți dorești să fii tu însuți iubit așa cum Răvzan Mazilu a creat acest spectacol – cu patimă, luxuriant, decadent, ardent, cu eleganță, rafinament, îmbătător de frumos, fără să își ceară scuze pentru opulența, barocul și excesele sale; până la capăt, așa cum orice iubire adevărată consumă, te consumă și lasă în urmă conturul ars al unei povești ce merită transfigurată în artă.
Teatrul Stela Popescu
De Profundis
după “De Profundis” de Oscar Wilde și “Oscar Wilde și eu însumi” de Lord Alfred Douglas
Dramatizare: Răzvan Mazilu
Traducători: Magda Teodorescu (“De Profundis”), Anca Irina Ionescu (“Oscar Wilde și eu însumi”)
Regia, coregrafia, costumele și coloana sonoră: Răzvan Mazilu
Decorul: Oana Micu
Lighting design: Costi Baciu
Consultant tango argentinian: Daniel Măndiță
Producție muzicală: Vlad Vedeș
Partener: Muzeul Național de Artă al României
Grafică afiș: Mihai Băncilă
Foto: Cosmin Kleiner Stoian
Cu:
Răzvan Mazilu
Tudor Cucu-Dumitrescu
d'E-pîn-geac 