Când, oare, cultura a devenit monedă politică – și atât? Căci așa pare. ”Poporul” strigă: spitale, autostrăzi, termoficare, salubrizare, asfaltare, transport public, pâine pe masă etc. Un trai decent, de fapt.”Poporul” nu cere cultură și educație pentru că nu știe că are nevoie de ele pentru ca toate dorințele lui să fie posibile. Doleanțele decente ale majorității ar putea fi normalitate doar într-o realitate în care educația și cultura nu sunt inamicii acestor deziderate. Dar majoritatea nu știe acest fapt tocmai pentru că ani la rând a ignorat aceste domenii care i-au fost prezentate ca fiind opționale; nu îți trebuie școală ca să ”reușești în viață”, ”cultura nu ține de foame” – sintetic, așa arată mantrele populare ale celor care cer, doar, un trai mai bun fără să înțeleagă și cum se poate accede la el; fără să le pese, de fapt.
O entitate impersonală, ”statul”, e responsabilă pentru bună-starea tuturor – ca și când nu toți, laolaltă, formăm acest stat. Și cu cât fiecare dintre noi suntem mai deconectați de la o logică de tip cauzal în care educația și cultura generează în timp plus valoare, cu atât mai greu va fi să dobândim ce ne dorim cu toții și cu atât mai ușor vom fi cu toții de controlat, manipulat și prostit pe față. Iar cultura devine doar o monedă electorală ieftină pe care cei co-interesați o folosesc drept mărunțiș dispensabil.
Cei care, însă, cunosc mai concret circuitul puterii în natură sunt foarte preocupați de diminuarea către minima rezistență a impactului pe termen lung a beneficiilor pe care aceste domenii le poartă intrinsec. După decenii de sabotaj conștient, pare că s-a ajuns într-un platou în care tot ce mai e de făcut e să aștepte extincția prin epuizare și autofagie. Educația e un fel de ATR răs-reparat, pe pilot automat, care face doar curse interne cu economie de kerosen, iar cultura un Inter-regio întârziat, cu vagoane reci, care stă să deraieze de pe șine în orice haltă – așa sunt tratate. În schimb, performanțele generate de cei care își dedică din pasiune, soră cu inconștiența, existența acestor idealuri don quijote-ști sunt agățate ca medalii pe piepturile bombate în declarații de eternă prețuire și recunoștință. Ipocrizia în cea mai evidentă și disgrațioasă formă erumpe la intervale inegale cu fiecare succes al sacrificiului și devotamentului individual.
Iar acest motor al ambiției personale e pe cât de onorant, pe atât de periculos. Tocmai pe acest individualism s-a putut construi întreaga narativă de groază ce ne-a devenit realitate. Artiștii preocupați de munca lor de chinez bătrân, absorbiți de preocuparea pentru desăvârșirea artei proprii, neatenți și, poate, prea puțin pragmatici, sunt greu de coagulat în jurul unui front comun de acțiune care să oprească mașinăria ignoranței. Vizibilitatea de care se bucură e atomizată. Fiecare ”își vede de treabă”, dar sunt prea multe treburi personale și niciun scop comun. Generozitatea pe care o menționăm admirativ atunci când declarăm una-alta despre profesie nu se probează în practică. Știm, poate, să fim mai generoși cu personajele pe care ni le apărăm indiferent cât de malefice au fost scrise de dramaturg, dar când se termină spectacolul lăsăm și generozitatea la cabină în buzunarele costumului. Suntem greu de scos din interție și așteptăm o figură salvatoare, mai optimiști decât un copil care crede în super-eroi. Dar nici Moș Crăciun nu există, și nici ”luptătorul cultural universal”. Poate și pentru că am devenit suspicioși, nu suntem dispuși să mai girăm cu încredere o persoană anume; iar acea persoană generică nu poate apărea de nicăieri. Cei care au experiență sunt obosiți și nu mai cred în idealuri, iar cei care au idealuri sunt prea grăbiți și violenți în expresie pentru a inspira. E greu de crezut că cercul vicios închis al egoismelor noastre se va transforma în spirală ascendentă.
Ar fi nevoie, totuși, de o formulă matură structurată ca în exercițiile de actorie pe ”concesie și cooperare”. Nu un om anume, ci de o metodă care să pună accent pe funcționalitate și profesionalism; nu pe prietenie, simpatie, emoții surescitate. Dar noi suntem umorali și ne și entuziasmăm rapid, ne și înfuriem iute. Nu ne ascultăm unii pe alții pentru că știm noi deja ce are oricine de spus – și precis e un oportunist care va profita de buna noastră credință. Calea de mijloc pare imposibilă într-o breaslă care își celebrează excesele și care aplaudă politicos-condescendent succesele colegilor pe care îi invidiază. Poate doar când vom reuși să apreciem matur și ceea ce nu ne place și să putem dialoga real în contradictoriu în numele perfecționării, fără să vrem cu tot dinadinsul să avem dreptate, având ca unic contra-argument volumul în crescendo și gălăgia arțăgos-intelectuală vom dibui pe cei care pot să ducă la bun sfârșit exercițiul de ”concesie și cooperare”. Primul pas ar fi să reușim să ne ascultăm la fel de talentat precum o fac personajele lui Cehov și să umplem pauzele nu cu tăceri superioare, ci cu gândire critică aplicată.
E utopic, desigur, vag și poate chiar infantil – dar totul în jur urlă ca o sirenă de avarie și toți aleargă bezmetic să iasă pe cont propriu, oricum, până nu cade șandramaua; unii și cu două-trei geamantane dacă se poate. Până la prăbușire, însă, mai e încă puțin. Și dacă nu ne condamnăm la cădere odată cu ea din egoism și nu ne bulucim la glorie unii mai îndreptățiți ca alții de merite și lauri, e posibil să salvăm și clădirea și oamenii. Da, arde, da, e foarte periculos, dar nu putem fi în același timp și victime și pompieri. Și ce bine că asta e doar o metaforă neinspirată și cultura nu e făcută de bărbați puternici cu topoare și furtune în mâini, ci de artiști cu minte limpede.
d'E-pîn-geac 