Constantin Cojocaru

Copilăria senectuţii

Photocredit Ana Maria Moldovan

Legile firii sunt cam lipsite de imaginaţie. Te naşti, trăieşti ce trăieşti şi pleci pe undeva, te-le-leu, de nu mai ştie nimeni unde să te găsească. Şi toţi ne supunem cuminţi acestor mofturi ale existenţelor pe care ne tot prefacem că vrem a le înţelege. Şi ne punem tot felul de întrebări şi ne frământăm şi tot descoperim de secole alte şi alte lucruşoare ce ni se par a fi miraculoase. Apoi ne plictisim şi iar mai trăim puţin. Cam banală această trecere numită viaţă.

            Există printre noi, însă, oameni care , nic ei nu ştiu cum, se furişează printre legile astea ursuze ale firii şi le joacă feste. Nu doar trăiesc aşa, la rând, zi de zi ca noi toţi, ci pare că sar prin timp şi joacă şotron cu timpul care le îngăduie o curgere aparte, după alte clepsidre, cu un nisip de praf de stele. Secretul celor care fac cu ochiul timpului banal e copilăria păstrată nu ca o poză tocită într-un album scorojit, ci în lumina ochilor, mereu gata să zâmbească ghiduş din colţul pleoapei. Între cei ai teatrului, cine altcineva ar putea fi un asemenea copil boţogaş care se joacă pe-ndelete cu timpul dacă nu Ţâcă.

            Porecla devenită renume a lui Constantin Cojocaru, aşa scurtă şi cu prea multe consoane contondente în suită, încapsulează spiritul acesta creator care, exact ca un copil răsfăţat, se alintă până e lăsat să fie aşa cum vrea el. Fără vârstă în buletin, fără gen pe scenă. Personalitatea sa artistică depăşeşte înregimentările în tipologii şi se joacă frumos de-a un „ce-ai fi dac-ai fi” când filosof, când copil, când femeie, când doctor, când marginal, când preşedinte, când puşcăriaş, când domn şi când ţăran. Ţâcă e apelativul pe care îl folosesc cu drag regizorii, colegii şi prietenii, care în lipsa reverenţiosului pronume de politeţe se încarcă de fiecare dată şi cu respectul pe care îl atrage cu sine ego-ul artistic bogat şi atât de nuanţat.

            Constantin Cojocaru este acel actor pe care vrei să îl iei acasă cu tine când pleci din sala de spectacol. Ţi se lipeşte de suflet zâmbetul său calin, privirea blajină, faţa mototolită, corpul mărunţit, dar bine legat, mereu concnetrat într-o tensiune a aşteptării. Vocea timbrată ca o şoaptă de noapte bună, glasul vibrant şi inflexiunile neaşteptate ale rostirii personale şi bogate în nuanţe rămâne în memoria auditivă ca un refren şuierat ce mai are să îţi povestească ceva încă puţinp vreme după lăsarea cortinei.

            Fie că e un bun prieten cu preferinţe carnale nu tocmai ortodoxe în „Povestiri despre nebunia noastră (cea de toate zilele)” şi salută politicos „Săru’mâna, tanti Hanek”, fie că e o Zoia aţoasă, bodogonitoare şi hachiţoasă în „Gaiţele” sau Cioran, candid, duios şi uşor atins de uitare în „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” sau Nicolae Ceauşescu speriat în ultimele clipe de viaţă, dinainte condamnat într-un proces dintr-o realitate paralelă pentru el, în „Ultimele zilei ale lui Nicolae Ceauşescu”, fie că e Spiridon – un băiat de prăvălie îmbătrânit şi obosit în „O noapte furtunoasă” sau Krapp cel singur în faţa propriei voci care îi vorbeşte din trecut în faţa unui sfârşit de ne-evitat sau Goe cu pălăria de mariner pe cap, bătând agasat din picioruş, zbierând la tanti Mitza şi etalând un întreg repertoriu de istericale juvenile sau, sau, sau… orice nume ar avea personajul său, Constantin Cojocaru îi împrumută sensibilitatea, atenţia şi ludicul său. Găseşte de fiecare dată interpretări inedite ale replicilor, rezolvă neaşteptat câte un mic amănunt şi pigmentează cu o notă personalizată de umor şi isteţime parcursul acestor multe vieţi pe care le schimbă des, pe multe scene.

            Şi a fost şi Romeo al Julietei şi Harap-Alb şi a Leonida al Efimiţei şi Bufonul lui Lear şi Avarul lui Moliere şi mulţi taţi şi fii şi bunici. O carieră bogată în care rolurile mari şi mici au găsit generozitatea de a sta alături şi de a spune poveşi. Această generozitate şi spirit ludic şi, poate, puţin spirit de aventură şi, sigur, bucuria de a rămâne tânăr în spirit l-au dus pe Constantin – Ţâcă – Cojocaru pe scenele teatrelor independente unde colegii cei cum jumătate din vârsta sa îi sunt prieteni şi parteneri şi egali. Felul lejer şi firesc şi profund uman de a fi prietenos şi cumsecade e reconfortant la un actor cu adevărat mare care niciodată nu poartă la rever acest atribut pe care îl reconfirmă, doar, pe scenă, cu sârguinţă, respect şi drag de profesie şi oameni.

            De la Constantin Cojocaru alfi că minutele nu mai au durată atunci când uiţi să le numeri ascultându-i poveştile dintr-o viaţă petrecută în teatru şi pentru teatru. Savoarea sa de narator civil este aceeaşi cu profesionalismul artistului de pe scenă. Recunoşti aceleaşi inflexiuni ale aceleiaşi voci calde, cu o mică răguşeală timbrată, dar de această dată personaje nu mai există. Doar plăcerea unui om bun de a îţi face minutele mai plăcute. Dacă aş putea alege vocea naratorului vieţii mele, asemenea cu cea a lui Morgan Freeman pentru un documentar, atunci cu siguranţă acea voce ar fi a lui Constantin Cojocaru.

            Ţâcă şi zâmbetul său subţiat într-o liniuţă luuungă şi ochii miciţi într-o familiaritate caldă şi mâinile cu degete expresive care ţin o ţigară şi părul uşor ciufulit şi alura de Gavroche în care se topesc şi câteva znoave de ale lui Nică şi un strop de înţelepciune a unui Merlin misterios şi fără de vârstă, această tolbă din piele moale de poveşti şi personaje e Constantin Cojocaru – copilul-bunic al scenei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: