„Lohengrin” – oglindirea artelor

E iarnă, destul de frig, destul de umed, destul de întunecat şi de trist. Sărbătorile anunţă doar cozi, timp din ce în ce mai puţin, fugă printre cumpărături şi un sprint de voioşie cumulată cât pentru un an întreg în câteva ore. Gata epuizaţi, cu gândul la datoriile acumulate pentru cheltuielile iarăşi exagerate, cu zâmbetele de fotografie pregătite, aceleaşi ca în fiecare an. În acest cadru repetitiv, obosit şi obositor, printre căsuţe de lemn cu vin fiert în pahare de plastic, răzbaţi printre semenii în căutare de puţină sărbătoare şi ajungi la Opera Naţională din Bucureşti. Ca să asculţi preţ de 4 ore şi jumătate Wagner. Da, da. Nu colinde, nu Hruşcă, nu „Last Christmas”, nici măcar „Spărgătorul de nuci”. Wagner – „Lohengrin”.

            Premiera ce pe 8 decembrie a celebrat aniversarea a100 de ani de la semnarea certificatului de naştere instituţională a Operei Române a fost un arc centenar; în 1921 George Enescu dirija „Lohengrin” la inaugurare, iar în 2021, Silviu Purcărete semnează regia aceluiaşi „Lohengrin”. Cu evidentele sale tente naţionale, cu şi mai limpezile accente ale eternei lupte duse de forţe supra-naturale, traduse în dogme religioase, pentru sufletele muritorilor, libretul lui Wagner inspirat din mitologia germană şi basme în care şi adulţii pot crede, capătă un sens acut contemporan. Mai suntem capabili, azi, să ne mai încredem în Om, în umanul ce îşi dovedeşte prin fapte calităţile sau avem nevoie de etichete cu nume purtate la piept, de acte doveditoare şi parafe? Dumnezeul nostru, acela pe care îl invocăm la greu sau căruia îi mulţumim pentru fericire, ne mai trimite eroi salvatori sau a „murit puţin” odată cu decretul dat de Nietzsche? Unde ne aflăm noi, cei mulţi şi grabnic doritori de minuni, dar speriaţi de ele, în existenţa noastră între cer şi pământ? Puţin anacronice, puţin patetice, dar aceste întrebări îşi au şi acum, ca şi 1850 la Weimar, ca şi în 1921 la Bucureşti, rostul de a fi gândite măcar.

            Spectacolul regizat de Silviu Purcărete, în scenografia lui Dragoş Buhagiar e o celebrare a rostului de a fi împreună, mai ales la greu, al artelor. Muzica, literatura, dansul şi teatrul stau umăr la umăr în faţa lipsei de curaj în faţa fricii unui timp hain. Cheia montării nu e deloc greu de descifrat. Aproape minimalist, extrem de curat, aparent simplu şi fără prea multe zbateri vizuale, clar şi cu multă emoţie şi sens, cei patru protagonişti sunt dublaţi în scenă de alter-egouri ce le înfăţişează sufletele. Artiştii lirici dau glas personajelor, iar actorii încarcă de expresivitate şi carnalitate relaţiile dense din ceea ce nu se spune. Frumuseţea estetică a acestei soluţii frapant de teatrale, dar într-o convenţie susţinută atât prin interpretare cât şi prin coerenţa, rafinamentul şi intensitatea propunerii, devine complementară sobrietăţii, monumentalităţii şi gravităţii sonore a partiturii wagneriene. Impactul contrastant între trupurile fragile ale actorilor ce descriu, animaţi, parcă de notele muzicale, parcursurile sufleteşti ale personajelor ce coexistă şi îşi cântă drama şi sonoritatea constant impunătoare, acest joc al lumnii şi al întunericului, e miza câştigată prin efectul de lupă pus asupra umanizării unei opere-cult din istoria spectaculară.

            Cei patru actori – István Téglás (Lohengrin actorul), Anda Saltelechi (Elsa actriţă), Alina Petrică (Ortrud actriţă), Rareş Florin Stoica (Telramund actorul) – au o prezenţă scenică, o forţă expresivă ce ridică la putere intensitatea sentimentelor şi densitatea relaţiilor dintre personaje. Acea artificiozitate specifică operei e ameliorată de aceste trupuri care conţin concentrat şi cu multă grijă pentru adaptarea la distanţele şi rigorile genului simbolistica unor tipuri complexe. O tânără de înălţime medie poate să devină înaltă cât o maestră a magiei întunecate şi să acopere prin prezenţă toată scena Operei Naţionale, la concurenţă cu un cor întreg şi, totodată, să aducă aminte de statura demnă şi monolităc a Pinei Bausch – Alina Petrică. Un actor cu trupul longilin şi piele albă poate fi copil şi lebădă şi cavaler şi prinţ, cu o fragilitate ieşită din comun, cu o expresivitate corporală desprinsă, parcă, din estetica Teatrului Nō – István Téglás. O femeie cu păr lung, ca cel imaginat de fetiţele ce visează cu ochii deschişi jucându-se de-a prinţesele, cu chip senin şi gesturi mereu calde poate emoţiona şi atunci când îşi hrăneşte fratele într-un tablou ca inspirat din avangardele secolului trecut şi când îşi caută ludic iubitul între pernele ce o îi sunt şi acoperământ şi piedică – Anda Saltelechi. Un veritabil anti-erou, cu spadă sigură şi pumn încleştat, cu ochi ce strălucesc până departe în sală şi ameninţă cu fiecare expiraţie controlată din pieptul încordat, poate stăpâni cu mişcările sale fluide, impetuoase şi elegante centrul de atenţie dintre toate acţiunile paralele dintr-o întreagă desfăşurare de forţe artistice – Rareş Florin Stoica.

            Şi în timp ce aceste suflete întrupate domină latura vizuală a impactului estetic, Benjamin Bruns (Lohengrin), Marta Sandu Ofrim (Elsa din Brabant), Madeleine Pascu (Ortrud), Valentin Vasiliu (Telramund) transmit aceleaşi sentimente viguroase de îndoială, iubire, credinţă şi nevoie de adevăr, în plan muzical, acompaniaţi de Orchestra şi Corul Operei Naţionale din Bucureşti, sub bagheta lui Tiberiu Soare. Această forţa de expresivitate artistică suspendă alte simţuri şi îţi transpun gândurile şi emoţia în povestea vizual-sonoră deplină şi copleşitor de frumoasă, pur şi simplu.

            „Lohengrin” nu e doar un eveniment la centenar care trebuie aplaudat pentru importanţa momentului în sine. Acest Împreună pe care îl aduce în prim plan, această generozitate simplă, renunţarea la fastul sărbătorii în favoarea unei celebrări a umanismului pierdut şi regăsit al artelor, acestea sunt motivele pentru care „Bravi!” poate răsuna repetat şi sonor din sală în ropote de palme care recunosc, tot laolaltă, frumosul estetic în toată splendoarea lui.

Opera Naţională Bucureşti

Lohengrin

Richard Wagner

Libretul de Richard Wagner

Regie Silviu Purcărete

Scenografie și light design Dragoș Buhagiar

Maeștri de cor Daniel Jinga, Adrian Ionescu

Colaborator artistic regie Rareș Zaharia

Asistent regie Paula Stoica

Asistent décor Vladimir Iuganu

Asistent costume Andrada Chiriac

Asistent dirijor Mircea Pădurariu

Dirijor: Tiberiu Soare

Lohengrin:
Benjamin Bruns – invitat

Elsa von Brabant:
Marta Sandu Ofrim  

Ortrud:
Madeleine Pascu 

Friedrich von Telramund:
Valentin Vasiliu 

Heinrich der Vogler:
Marius Boloș 

Heerufer:
Dan Indricău

Lohengrin actorul
Istvan Teglas

Elsa actriță
Anda Saltelechi

Ortrud actriță
Alina Petrică

Telramund actorul
Rareș Florin Stoica

Patru paji:
Tania Ruskova
Oana Ștefania Ionescu
Andreea Grigore
Florentina Picuș

Patru nobili:
Mihai Geambașu
Narcis Brebeanu
Adrian Strezea
Octavian Crețu

Actori:
Ionel Barac
Vlad Benescu
Larisa Enache
Anamaria Olaș
Vlad Milotoi
Tudor Morgovan
Ioan Paraschiv
Lavinia Pele
Alexandru Petcu
Adrian Pop
Alexandru Pribeagu
Alexandra Stroe
Magda Zimbran

Pregătire muzicală: Luminița Berariu, Ioana Maxim, Liana Mareș și Sabin Orbulescu

Cu participarea Orchestrei și a Corului Operei Naționale București

Durata: 4h30m (cu 2 pauze)