Bunul prieten sfătos, „Paracliserul”

O, câtă nevoie avem de credinţă! Speranţa care să ne convingă să părăsim patul de tortură al fricii de aici vine; din bobul de mazăre al încrederii în…ceva. În Dumnezeu, în Allah, în Buddha, în Shiva, în Odin, în Gaia, în Univers, în energie, în îngeri, în dragoni, în metavers, în iubire, în tine. Fiecare îşi cunoaşte căutările şi cărările spiritului. Şi sunt atâtea poteci şi atâtea drumege care duc, de fapt, spre acelaşi loc sacru: întâlnirea cu tine însuţi. Iar când bezna şi zgura par a ne cotropi timpul, curăţenia unei flăcări de speranţă ne mai poate călăuzi pe aceste drumuri şerpuite.

Spectacolul „Paracliserul” de Marin Sorescu, în regia lui Marcel Ţop, cu Claudiu Bleonţ, la Teatrul Dramaturgilor Români e o destăinuire a unui suflet în căutarea sinceră a credinţei. Drama poetică atât de intensă şi densă în simboluri şi întorsături de vorbe e o artă poetică ce oferă piatra unghiulară pe care se poate clădi o catedrală artistică de sens teatral. Cu puţine mijloce exteriore, destul de banale şi o convenţie nu dintre cele mai originale, spectacolul se construieşte, de fapt, prin migala şi sinceritatea interpretării actoriceşti. Un asemenea text nici nu are nevoie de artificii prea elaborate pentru a bate la porţile conştiințelor. E imperativ necesar, însă, un actor care să poată să cuprindă ca în semn de închinăciune trei mari coordonate greu de strunit: minte, suflet şi corp. Această trinitate ce e, de fapt, instrumentul bizar dintotdeauna al actorului, nu are voie să şchioapete la întâlnirea cu un monolog ieşit din matca teatrului comod.

            Claudiu Bleonţ nu doar înţelege ce spune Paracliserul – cuvânt cu cuvânt – dar simte autentic şi foarte personal această căutare a sinelui în labirintul existenţei deşarte. Neastâmpărul său, aplecarea spre sfere de interes din zona spiritualităţii şi o sinceritate în exprimarea liberă ce, în multe ocazii, pare că exagerează forma sunt atuuri forte în confruntarea cu acest personaj-simbol. Cu o mină relaxată, de bun prieten, Paracliserul în interpretarea lui Claudiu Bleonţ ne e foarte cunoscut. Spune vorbe încâlcite pe cel mai colocvial ton. E sfătos şi are savoarea povestitorului înnăscut care zice câte-nlună şi-nstele şi îţi vine să îl tot asculţi. Nu e un arhetip intangibil care rostogoleşte vocabule peste neştiutorii striviţi de importanţa sensurilor ce nu pot fi cuprinse. Dimpotrivă; e cât se poate de pitoresc în treningul său murdărit de moloz şi vremuri.

            Această atmosferă degajată pe care Marcel Ţop a impregnat-o discursului pe care l-a jalonat de câteva puncte culminante mizează pe căldura şi sinceritatea absolută a interpretării. Accentele muzicale destul de stridente, luminile roşii care subliniază o scenă în fortissimo, volumul în crescendo – îşi pierd necesitatea şi devin doar semne teatrale formale în contextul acestui recital actoricesc. De multe ori sintagma uşor infantilă „şi-a dat sufletul pe scenă” e amuzantă în contrast cu efectul artistic obţinut. Acest spectacol e un rar prilej de a putea spune cu simţ de răspundere şi în semn de respect: Claudiu Bleonţ îşi dă sufletul pe scenă. Îl oferă, mai bine spus; cu generozitate, ca pe o jertfă de spirit. Te priveşte în ochi intens şi adevărat; cu acel adevăr al scenei care nu iartă nici actorul, nici spectatorul dacă unul dintre ei este nesincer. Şi privirea cea rotundă şi speriată îţi cere din spatele cuvintelor să îi fi nu doar martor, ci frate bun, tovarăş de nădejde, pe această cale a mărturisirii unui rol ce nu e doar încă o minciună a teatrului.

Invenstiţia de credinţă în acest spectacol pare un strigăt de invocare al unui duh sfânt ce poate mântui o inimă care demult îl caută. De la sfială şi candoare la intransigenţa răzvrătirii celui ce se îndoieşte în faţa minunii, treptele urcuşului greu pe scara mântuirii prin artă sunt parcurse cu paşi siguri şi conștiință lucidă. Pe cât simte, pe atât transmite. Forma şi fondul sunt în echilibru stabil şi se balansează ca o cumpănă de fântână cu apă limpede. Trecerile bruşte de la un gând la altul sunt făcute cu sens, mirările sunt fireşti, ne dau timp să înţelegem tâlcul vorbelor deloc comune, iar pauzele sunt îmbibate de acea nevoie de repaus a minţii care cotropeşte cu gânduri o inimă curată.

Cu o lumânare drept lance şi o catedrală proiectată pe o pânză subţire, un actor îşi croieşte drum de fum spre catapeteasma unui rol împărătesc precum marile sărbători canonice. La final, când Paracliserul lui Marin Sorescu îşi primeşte odihna mântuirii, Claudiu Bleonţ, la aplauze, are în ochi toată lumina unui suflet ce mulţumeşte cu smerenie. Prezenţa sa, care până atunci era încărcată de intensitatea rolului, devine emoţia unui actor care se bucură că a putut împărtăşi, cum a ştiut mai bine, o confesiune de credinţă. Iar sinceritatea din privirea Paracliserului e acum cea din ochii actorului.

            „Paracliserul” la Teatrul Dramaturgilor Români e un spectacol foarte personal şi foarte necesar astăzi, când credinţa bâjbâie în căutarea unor repere. Poate întâlnirea cu un astfel de rol, într-o asemenea lectură, poate, cine-ştie, deveni un capăt de potecă spre acea destinaţie către tine însuţi.

Teatrul Dramaturgilor Români

Paracliserul

de Marin Sorescu

Regie: Marcel Ţop

Scenografie: Anca Cernea

Cu: Claudiu Bleonţ

Durata: 1h20m

Foto: Anastasia-Atanasoska

Un gând despre „Bunul prieten sfătos, „Paracliserul”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: